Câmpia Amazoniei se citeşte, verde
Pe faţa-mi inundată de valurile Zeului Fluviu.
Jungla gândirii, virgină încă,
şuieră cântecul lianelor
bătute de vântul neştiinţei.

Transpir, sunt ud ÅŸi mi-e foame,
dar peşte să prind, nu mai pot
şi mă strecor cu umbra mult slăbită.

Cu ultimele puteri, sfrijite,
de inaniţie şi de mister,
încerc să rânduiesc strigoii în versuri.

Cânt foamea de suflet, în agonie
dispreţuit de foamea de stomac.
Stomac gelos, poţi chiar să mă ucizi
căci eu, tot îmi cânt sufletul.