Cel mai greu este sa ai o tinta. Si asta pentru ca Elvetia, desi mica, are multe tinte turistice si niciodata nu poti sti din prima daca ai ales-o pe cea mai potrivita pentru ceea ce iti doresti. Am studiat, cumva, harta generala, am vazut cam pe unde ar fi, dar habar nu aveam ce putem gasi acolo. Este greu sa descoperi salbaticii, intr-o tara care isi scoate fiecare franc din fiecare centimetru patrat de munte.
Pizol! Este un nume, pe cat de simplu, pe atat de incitant. Nu am cautat prea mult semnificatia lui, dar am observat ca in zona locuita de raetoromani, culmile stancoase poarta denumirea de „Piz” iar spre zona italiana primesc denumirea mai accentuata de „Pizzo”. Pizol (sau Alta Pinto) este de fapt denumirea romanch pentru „munte inalt”, munte care iese in mare evidenta, fata de adanca vale a Rinului, ce curge pe la poale. Nemtii ii spun Hohe Spitze.

Orasul Sargans si Muntele Gonzen (1830 m)

Dupa o ora de mers pe autostrada Zurich – Chur, stim ca in dreptul oraselului Sargans trebuie sa iesim de pe marea sosea, pentru a cauta o posibilitate de acces spre muntele dorit. In Alpi ascensiunile sunt mult diferite fata de Carpati. Datorita diferentelor mari de nivel, o tura de o zi trebuie gandita altfel decat ascensionarea muntelui la picior, de la poale pana la varf, asa ca trebuie sa gasim neaparat un punct de informare, la care sa aflam cum, pe unde si pana unde.

Suntem in mijlocul Sargansului. Frumos orasel. Chiar m-a impresionat peste masura, deschizand parca in mine pofta de emigrare, doar pentru a avea in fiecare dimineata, la fereastra, imaginea aceluiasi munte care se pravale peste noi. Este vorba de Gonzen, un munte cu „doar” 1830 metri, dar cu pereti impresionanti, din care porneste celebra creasta Churfirsten, de care ne-a tot povestit Cotzo. Ehh … in urmatoarele vacante!

Aproape de Sargan curge Rinul. Este al treilea fluviu al Europei, dupa Volga si Dunare. Aici, face un mare cot spre NE, delimitand Elvetia de Liechtenstein. Habar nu aveam ca muntii aia, inalti, de peste vale, sunt ai altei tari si ca la maxim zece kilometri, mai la nord-est, este Vaduz, mica resedinta de stat.

In Sargans indicatoarele turistice impanzesc tot centrul micii localitati catre diferite trasee de trekking din imprejurimi. Toate sunt marcate cu banda rosie, semn ca sunt la indemana oricui are minim de inclinare spre turismul montan.

Da! Este intersanta ierarhizarea potecilor, in Elvetia. Nu ai sa intalnesti tot felul de semne, diferit colorate, care sa paleteze o harta. Exista banda rosie si exista banda albastra. Cea rosie spune ca traseul este usor-mediu, ar cea albastra spune ca traseul este mai dificil, ca este obligatoriu sa ai bocanci si ca pot exista si pasaje mai expuse. Creasta muntilor Fagaras ar intra cu siguranta la categoria benzii albastre. Cu toate ca au doar aceste semne, nu exista risc de ratacire, pentru ca indicatoarele turistice sunt la tot pasul, bine marcate, bine orientate si n-ai sa le gasesti murdare, strambe, ruginite, indreptate aiurea sau daramate. Poate fi vorba si de atitudinea celor ce chiar vand turism, ca sa zic asa.

N-am stiut pe unde sa ne uitam. Ma tot astemtam sa vad un „I” mare, ca in Romania, care sa-mi spuna ca acolo e un punct de informare. N-a fost sa fie. Am gasit o mica librarie, cu tot felul de harti topografice (scare 1:25.000), pe unde cu siguranta as fi gasit sa cumpar una cu zona Pizol (la un pret de 25 CHF, care inseamna aproximativ 55-60 lei de-ai nostri; mult? Putin?). Dar, nu cred ca mi-as fi permis ca pentru fiecare tura sa achizitionez cate una, asa ca am preferat sa cautam un punct cu brosuri sau pliante, gratuite, asa cum ne obisnuisem in primele zile.

Elvetienii stau rau cu engleza. Cu toate astea, in fata supermarketului Coop, am intrerupt doua doamne, pentru a afla ceea ce doream. Ce simplu era! Peste drum! Ii zice „Reiseburo” si un nene foarte amabil si care stapaneste bine engleza, imi explica pana unde putem ajunge cu masina, pe unde ne indreptam spre baza muntelui si imi ofera si un mic pliant cu harta zonei Pizol (la nivel de reprezentare grafica, 3D, a muntelui, asa cum te obisnuiesti cu pliantele din tara asta).

Trecem inapoi peste autostrada si ne indreptam spre Wangs, o mica localitate situata la altitudinea de 509 metri. De aici si pana la 2844 ar fi ceva … prea mult pentru o zi. La oficiul turistic ne informase ca pana la cabana Maienberg (945 m) poti ajunge cu masina, si avea dreptate. Era cam ingust drumul, dar bine intretinut. Daca ar fi coborat cineva, in acelasi timp, trebuia sa se retraga pe margine, sa-ti cedeze prioritate. Iar elvetienii chiar sunt corecti in trafic. Am ajuns mai sus de Maienberg, pentru ca un drum asfaltat inca isi facea loc spre munte. Pe cel spre Furt era mare semnul ca nu ai voie cu masina, dar pe cel din dreapta nu era nici un semn de interzicere, doar unul cu „Atentie la trotinete” (e mare sport la astia, sa urce cu telecabina sus si sa-si dea drumul cu trotineta pe piste amenajate).

Dupa harta, pot zice ca am inceput traseul de la Muggsässsli. Eram pe o vale destul de adanca, langa o casa izolata pe langa care nu se vedea nicio miscare. De aici incepeau doua poteci turistice. Una la dreapta, spre Fürggli (o creasta foarte frumoasa si destul de salbatica) si una la stanga, care ducea la statia de telescaun Furt (1522 m), primul nostru punct. Aici suntem la 1295 metri altitudine.

Churfirsten si oraselul Sargans

Marea poiana in care ne aflam ne imbie privirile spre locurile de unde venim. Se vede micul Sargans, in frumoasa depresiune dintre Bergmassiv (de care tine si Pizol), Churfirsten si muntii din Liechtenstein. Primul semn de marcaj ma indreapta spre firul de vale amenajat cu o captare mica de apa (probabil pentru casa de langa). Valea asta pe care am venit se numeste Grossbach, iar pe aici isi formeaza cursul principal din cele doua paraie care vin dinspre munte. Aprovizionam aici cu apa rece si proaspata. Cine stie mai sus ce-o mai fi. Panta este destul de hotarata, si cu soarele amiezii in ceafa nu e prea simplu sa urci. Cateva serpentine scurte, ne indeparteaza de un mic adapost de lemn indreptandu-ne spre racoarea padurii de molid. Este plin de flori, iarba inalta si verde, un verde cum nu am vazut pe la noi decat in lunile mai-iunie. E prea verde tara asta.

Un gard de tarusi de lemn, si sarma prin care circula curent electric, ne separa de zona impadurita. Este intalnit peste tot an zona montana a Elvetiei. Animalele sunt lasate sa pasca libere in zonele de pasune, dar sunt protejate de aceste garduri electrice, pentru a nu parasi zona lor. Acolo unde poteca trece peste aceste garduri, sunt facute mici portite, cu un sector de cablu de doar un metru, prins la capat cu un carlig, de tarusul din dreapta. Inca nu m-am obisnuit cu ideea de a vedea asa ceva …

In padure e mai umbra. Cand am intrat, am trecut pe o portita asemanatoare cu cele de la metrou, in Bucuresti. Interesant era ca fiind foarte ingusta trecere, ma gandeam ca de fapt era pentru limitarea acessului persoanelor care depasesc un anumit gabarit. Hihi. Altfel, poteca este frumoasa, racoroasa, iar in spate, printre palcurile de molizi, tot vezi Churfirsten-ul, creasta aia care a inceput sa ma framante si pe mine. Boala asta se transmite de la unul la altul.

N-am facut mai mult de trei sferturi de ceas de la plecare. Iesim intr-o poienita frumoasa, dar abrupta, pe care soarele de deasupra scoate untul din noi. Serpentinele sunt destul de adunate, asa ca nu ne putem desfasura dupa plac. In capatul de sus, marcajul ne baga iar in padure, undeva in dreapta, traversam o mica valcea pietroasa, dupa care, scotand nasul la lumina, dam peste o constructie frumoasa, care nu e altceva decat statia de telescaun de la Furt. Pana aici am fost noi voinici si am facut miscare, dar acum trebuie sa tinem cont ca nu avem prea multe ore la dispozitie, asa ca ne indreptam spre ghiseul statiei.

Ne-am lamurit cu usurinta ca trebuie sa dam 26 Chf pentru doua bilete dus-intors, de aici si pana la Pizolhütte. Hehe, asa mai da. Prea ne tepisem in prima zi cu preturile din zona Engelberg. Deh, acolo e un loc superturistic, cu zeci de kilometri de partii de schi pentru iarna. Aici, desi sunt instalatii pe cablu, zona pare mult mai simpla si linistita. Nenea de la ghiseu, un neamt veritabil, cu par alb-blond, inalt si sportiv, desi in varsta, este tare amabil. Imi explica cum trebuie sa schimb telescaunul mai sus, la Gaffia, ca nu imi trebuiesc alte bilete. Cel mai simpatic a fost cand a citit destul de corect pe tricoul meu, „Floare de Colt”. S-a prins ca reprezint vreo asociatie montana si i-am explicat ca este denumirea in limba romana a celebrei Edelweiss.

Dupa ce au ajuns si colegii nostri, am sarit in cate un telescaun, cu grija sa nu pierd din „accesorii”. Eram patit de acum cativa ani, de prin Straja. Sub noi, padurea incepe sa dispara, lasand treptat loc golului alpin. Zeci si zeci de vaci, pas linistite prin iarba si culmea … nu-s mov ca-n reclamele cu Milka. Interesant e ca nu au coarne. Cred ca doar una sau doua le-am vazut sa arate „clasic”, asa cum ne obisnuiam de acasa. Nu stiu de ce le-a taiat stapanul „impungatoarele” … si nici nu am aflat pana acum. Dar se pare ca e la moda …

La 1753 metri trecem peste hotelul Gaffia, impresionant ca si constructie, dar destul de bine „asezat” in peisat, pentru ca este facut din piatra (cel putin exteriorul). Statia de telescaun e mai sus, la 1861 metri. Te dai jos si traversezi vreo doua sute de metri, mai la vale, pana la urmatorul punct de „imbarcare”, de la Böden, de unde continuam drumul spre Pizolhütte.

Hotel Gaffia (1753 m)

Sub noi, serpuind pe sub telescaun, urca un drum alpin de pamant, destul de bine intretinut, dar folosit doar pentru interventii. Elvetienii incearca pas cu pas sa tina cumva poluarea cat mai jos, coborand-o din zonele inalte. Drumurile, candva publice, au fost inchise cu bariere, la cabanele de mai jos, iar pe acolo nu exista prostul obicei de a ridica bariera, oricine doreste. De altfel nici nu cred ca ar avea cum …

Am ajuns la Pizolhütte. Suntem la 2223 metri altitudine iar de aici in sus ramanem doar cu muntele. Iesind de la telescaun, nimerim intr-un platou situat pe o culme lata, langa terasa cabanei. Un stalp indicator incruciseaza multe sageti care arata ce trasee sunt si in ce directii se duc. Multe nene! Cu greu identific care este cel dorit de noi. Comparand cu schita primita la biroul turistic, gasesc ca trebuie sa mergem spre vest, spre Wildseeluggen, saua de acces la marea caldare de sub Pizol. Doar o ora si 10 minute scrie. Si cam asa se intampla. Aveam sa aflu cat de precisi sunt elvetienii la timpii turistici afisati pe indicatoare. Pe langa toate paletele galbene, cu varful indicat cu o banda rosie, este si una mai ratacita, colorata toata in albastru. „Pizolsattel” scrie pe ea, Gigerwald si Wattis. N-am stiut ce este „sattel”, dar cum varf sigur nu inseamna (ar fi fost „spitze”) nu pot decat sa banuiesc ca este vorba de saua de sub Pizol. Doua ore si zece minute ar fi pana acolo. Iar mai departe, la Wattis, inca vreo patru. Ahh ce mi-ar place o traversare din asta. O sa o tin minte.

Ca tot era indicatorul cu albastru, exista si niste note mai jos in care explica faptul ca traseul pe Pizol este de tip „challange”, adica destul de dificil.

Am pornit la drum, nu prea entuziasti. Asta din cauza timpului limita pe care il aveam. Ultimul telescaun pleaca la ora 16.45 de la Pizolhütte, iar de-l ratam o sa avem o coborare de 1000 de metri diferenta de nivel.

Iesim din perimetrul cabanei pe aceeasi portita de cablu, facuta in gardul electric. Incepusem sa ne obisnuim cu ideea. La inceput parca te simti in Bucegi, pe platou. Asta daca nu ridici privirile. Pod larg de munte, poteca lata si bine batatorita, dar doar pana te apropii de pereti. Ne intersectam cu multi turisti, adunati pe aici si de vremea buna, turisti echipati ba de trekking ba de climbing. N-am vazut asa numita clasa de „japonezi”. Nu-i nici muntele pe primele pagini ale cataloagelor.

Trecuti de Twarchamm (cumpana de ape dintre Grossbach si Valplona) ne trezim dintr-odata sub Schwarze Horner, o creasta de turnuri de piatra ce seamana mult cu zona de la Negoiu, din Fagarasul nostru. Varfurile ce se insiruie incepand de deasupra noastra si pana la Wildseeluggen, au toate peste 2500 metri, culminand la 2645 metri. Chiar langa poteca, un perete de piatra destul de inalt a fost luat cu asalt de cataratori. Cred ca cei mai tinerei nu aveau mai mult de 5-6 ani. Asa ceva mai vazusem doar la Tamina, la un concurs de escalada. Toti prichindeii sunt echipati cu ham, cu casca, si rand pe rand se catara ca paienjenii pe peretele insorit.

Langa ei am facut un mic popas. Mi-era cam sete. Soarele a trecut usor de pranz iar acum bate direct pe crestet. Trec la palarie, cat mai e timp. Fetele raman usor in urma. Nu este cea mai buna zi a lor, iar Dora chiar imi zisese ca de vreau sa fac varful sa ma duc inainte, ca ma asteapta la lac. Ce-i drept, era cam stramt timpul.

Pornesc din nou la drum. Poteca inca este foarte lata si merge orizontal pe sub pereti, indreptandu-ma spre un mare bolovan aflat pe fundul unei coveti. Aici e un fel de trecatoare, din micuta covata spre fundul vaii Valplona. Pare a fi un bun loc de tabara, cu fundul plat, adapostit de linia mai inalta a Twarchamm-ului. Tot aici se aparea inca o poteca de la Pizolhütte, una nemarcata, pe care o vazusem de la inceput, dar nu stiam unde duce. Asa ca o lasasem in plata ei.

Am ajuns din urma un grup ciudat. Vreo patru hndralai, parca-si cara casa pe munte. Rucsacii sunt pe masura lor si semn ca tot nu le-au incaput toate, mai carau vreo doi la mana, doi cate doi. Unde mereti vere? Vreti sa traversati toti Alpii? Aparentele inselau … aveam sa aflu mai sus.

Incep un traverseu stancos, pe sub pereti, printr-o zona numita Bölli, ducandu-ma spre o mica linie de creasta, usor vizibila in masa de pietre. Am trecut cumpana, printr-un loc pietros, la capatul caruia se gaseste un puternic izvor de apa. Am aruncat tot ce adunasem mai jos si mi-am improspatat proviziile. Doi litri … sa nu sufar. De aici, poteca urca urca … fara sa mai dea semne ca s-ar linisti.

De aici se vede foarte bine saua la care doream sa ajung. Ca sa ajung sus trebuie sa urc multe serpentine largi. Nu prea au obiceiul sa taie poteca pe linia de cea mai mare panta. Cat se poate, serpentinele trebuie sa fie cat mai largi. Cate o oprire imi ofera ragaz sa arunc priviri in jur. Dincolo de valea pe care urc, imi opresc privirile pe o creasta la fel de salbatica, o continuare a Wildseehörner, terminandu-se in varful Girenspitz, o piramida de 2347 metri, aflata undeva mai jos de privirile noastre. Dincolo, in urma noastra, o adanca vale curge spre Rin, in care conflueaza la oraselul Bad Ragaz. O sa radeti: numele ei este Tamina. Dincolo de adancurile ei, o creasta ce seamana mult cu peretii de la Jgheabul lui Voda, imi fura privirile: Zweienchopf. Nu are mai mult de 1850 metri, dar ai sa vezi pereti frumosi de calcar, intrerupti in cate un loc de brane inguste, pline de molizi.

Castig din altitudine fara sa simt. Mai am cateva minute, si ajung in inalta sa ce ma desparte de Wildsee (Wildseeluggen, 2493 m). Ehh, am intrat in alta lume. O mare oglinda albastra a ocupat cea mai mare parte a cuvetei glaciare de sub mine. Este vorba de Wildsee, lacul albastru aflat la o altitudine de 2438 metri. N-am aflat ce suprafata are, dar sincer sa fiu pare cam cat Bucura al nostru. In spatele lui se ridica frumoasa creasta crenelata, numita Lavtinahörner, pornita din piramida Hochwart (2670 m) si ducandu-se tocmai pana pe Pizol (2844 m) care se vede in fundul caldarilor glaciare.

In saua inalta, stransa intre Schwarzehörner si Wildseehörner, este loc numai bun de odihna. Cam inguste sunt locurile, dar soarele caldut al verii te indeamna la popas. Iarba cam putina, in schimb multa stanca. De jus imprejur vad oameni interesanti. Si sociabili. Toti vorbesc intre ei, chiar de nu se cunosc. Clar nu-s din aceeasi tara. Unii-s americani, altii italieni, eu roman … dar cu semne si cu engleza stalcita ajungem la un numitor comun. Majoritatea sunt curiosi de „ceasul” meu mare de pe rucsac. Sic! Saracul GPS. Sa fie el in asa hal desconsiderat …

Privind la Wildsee, eram fascinat mai ales de emisarul sau, care strabatea un ingust canion de piatra in pragul glaciar pentru a debusa in urmatoarea caldare spre lacul Schottensee. De aici, chiar se desprinde o poteca marcata, ce duce la renumitele lacuri din zona (Schottensee, Schwarzsee si Baschalvasee), spre cabana Gaffia, pe deasupra careia trecusem. Mi-ar placea si acel circuit, dar in vacanta asta cu siguranta ca nu il voi face.

Apa albastra a lui Wildsee, pare a fi si un pic laptoasa si asta se trage cu siguranta de la zapezile topice ale ghetarului Pizol, care alimenteaza lacul. Pizolgletcher, se vede in fundul caldarii, sub varful cel mai inalt din zona, dar nu pare atat de impresionant pe cat numele. Ghetarul se afla de ceva ani in retragere continua, si daca acum cateva decenii ocupa aproape toata caldarea pana la Wildsee, in prezent a mai ramas doar in fundul ultimului circ glaciar, pe o suprfata de 0,21 kmp. Martor al retragerii recente este si marea morena ramasa, peste care iarba se va instala doar peste ceva zeci de ani.

Am plecat de la Wildsee grabit tare sa ating tinta de astazi. Scrie ca am de urcat o ora pana in saua Pizolsattel (2789 m altitudine), iar de acolo trebuie sa mai fie ceva si pana pe varf. Traversez lespezi de piatra, simtindu-ma ca prin Retezat, intr-un larg ocol al lacului glaciar. Sunt si portiuni mai expuse, pe unde calci la marginea prapastiei, dar traseul este foarte sigur si marcajul bine lasat pe pietre. E zona buna de intins pasul, dar este destul de obositor printre pietre. Plus atentia sporita. Chiar nu as avea chef sa aflu daca asigurarea mea medicala include si sporturile montane sau doar tranzitatul Elvetiei.

Trecand de 2500 metri incepi sa intalnesti in poteca petice de zapada, pe la colturile mai umbrite, iar de la capatul lacului, pana la care am pierdut un pic din altitudine, urmeaza sa urcam continuu spre caldarile superioare.

Un indicator mai arata ca spre dreapta, pe langa lac, poti urca spare Lavtinasattel o sa aflata la 2587 m altitudine, de unde pe diferite poteci poti ajunge pana in Valea Seez (afluent al cunoscutului lac Walensee). Pe Valea Seez se poate urca tot din Sargans, spre zona inalta a Pizol, si ce este de remarcat ca oraselul pomenit se afla in mica depresiune intramontana formata de cumpana de ape dintre Rin si Seez (Walensee).

Poteca continua spre fundul vaii, urcand vechea morena frontala a lui Pizolgletcher (datand de acum 11000 de ani, de la finalul ultimei glaciatiuni). Dupa treapta glaciara formata de morena, ating cateva mici ochiuri de apa, unele inca in mare parte acoperite de zapada (la o altitudine de aproximativ 2570 metri). Sunt martorii retragerii recente a ghetarului, apa provenind de la fostele mase imense de gheata.

Nu mi-am luat cu mine in Elvetia parazapezi. Oricum nu am avut de la inceput in plan sa fac trasee pe ghetar. Acum mi-ar fi prins bine, dar nu-mi ramane de facut decat sa injur si sa urc mai departe. Am traversat o fundatura cu zapada si mi-a intrat bine de tot treaba aia alba si rece, la picioare. Parca as calca pe ace. Si inca nici nu am atins ghetarul …

Pe Dragos l-am pierdut pe la morena de deasupra Wildsee. Eu continui singur, si tot mai grabit. La 2600 metri ma apropii tot mai mult de panta finala. Daca pana aici am mai avut vreo speranta ca poteca urca doar pe piatra, spre creasta din stanga (Wildseehörner), evitand ghetarul, acum realizez ca n-am nicio „scapare”. In fata mea, doua siluete se vad deja traversand pe curba de nivel portiunea finala de sub Pizolsattel. Pe urmele lor ma inscriu si eu pe panta alba.

Initial „poteca” urca pe langa o muchie de piatra, pe linia de cea mai mare panta. Asa arata multele urme lasate in zapada. Greu de spus ca sunt pe un ghetar. Este doar o zapada udata bine de soarele amiezii, cu aspect de firn pe alocuri. Mai pe centrul ghetarului se vad si zone ce lucesc in soare. Da! Pe acolo trebuie sa fie si gheata. Oricum senzatia este ca totul se topeste in jurul tau. Nici nu m-ar mira ca in vreo 10-20 de ani sa dispara cu totul si doar pe hartile invechite sa mai vezi denumirea de „Pizolgletcher”. Se pare ca in doar in 2007 ghetarul s-a retras cu 6,5 metri. In 2007 el avea 600 metri lungime si 360 m latime, cu un volum de gheata de 0,05 kmc. Marele ghetar cobora odinioara pana inspre valea Seez, in al carui bazin de receptie se afla si varful cel mare al Pizolului. Si cand ma gandesc ca este primul ghetar pe care calc …

Am trecut de altitudinea de 2700, iar acum incep lunga traversare pe curba de nivel, pe sub creasta de piatra ce culmineaza deasupra seii, in cota 2813. Nu e nimic periculos, caci nu calc pe gheata adevarata ci doar pe o poteca bine conturata in firn. Si de-as fi alunecat, pana la pietrele ce-s tarate la vale de limba de gheata mai este timp suficient sa ma opresc, tinand cont ca nu este panta mare. Daca tot n-am avut probleme cu aderenta, am avut in schimb cu lipsa parazapezilor. Parca simti ca-ti paralizeaza picioarele. Am desconsiderat eu micul ghetar, dar zapada ce mi-a intrat in bocanci e mult mai rece decat oricare firn intalnit pana acum.

Chiar sub sa, ating partea de sus a ghetarului, dupa care o urcare puternica pe poteca de piatra ma scoate in Pizolsattel, la o altitudine de 2789 metri.

Clar! Loc numai bun sa-mi trag sufletul si sa casc ochii in jur. Macar si curiozitatea de a vedea ce e dincolo, m-a adus pana aici sus. Sunt prins intr-o strunga ingusta, stramtata intre cele doua varfuri de peste 2800 metri. Din cel amintit inainte (Cota 2813) porneste creasta Wildseehörner, care asa cum si suna, arata ca niste turnuri de piatra agatate deasupra lacului Wildsee. Dincolo de sa este Tersolbach, o vale la obarsiile careia se poate observa ca a existat un ghetar pana nu de mult. Tot fundul caldarii este plin de grohotisuri marunte, dislocate si tocate de vechiul ghetar. Sunt cele ramase pe fundul caldarii dupa ce toata gheata a disparut, altele fiind duse de mult la vale de limba de gheata si depozitate pe morene frontale, martori ai etapelor de viata ale ghetarului. Vor mai trece ceva ani, zeci chiar, pana cand pe aceste locuri castigate de pamant, in dauna ghetii, va creste iarba si totul va inverzi.

Sub noi coboara poteca turistica spre Gigerwald, mai intai prin caldarea sterila a vaii Tersol, apoi atingand lacul de baraj Gigerwaldsee, aflat pe valea Tamina, inainte amintita. De acolo si pana la Vattis n-ar mai fi mult. E drept c-am sa revin aici!

Cum ziceam, se intinde o mare salbaticie spre sud, dincolo de obarsiile vaii Tamina. Vad varfuri inalte, printre care disting Piz Barghis (3247 m) situat deasupra lacului de baraj, iar mai la dreapta, in fundul vaii Tamina, Piz Segnas (3099 m) si Piz Sardona (3056 m), mai mici dar renumite pentru ghetarul Sardona, situat pe expunere estica, unul dintre cele mai mari din zona asta. Din acest ghetar isi formeaza cursul de apa, valea Taminei, cea care se varsa in Rin, tocmai la Bad Ragaz.

N-am crezut ca poti gasi si astfel de pustietati. Intre Sargans si Elm, sau mai bine zis intre valea Rinului, lacul Walensee si valea Linthului, este o intreaga zona montana, cu varfuri salbatice, mai putin calcate de turisti. Doar sa stii pe unde sa le abordezi.

I-am ajuns pe cei doi. Sunt nemti; unul mai tanar, altul mai in varsta. Si sociabili. Cel putin am companie pana pe varf. Ciudat! Din cele putine intelese din conversatie, am retinut ca au venit doar pana in sa. Plec singur!

Se pare ca marcajul albastru era doar pentru portiunea asta finala. De fapt o fi si pentru faptul ca acum ceva vreme ghetarul era mai extins. Oricum, partea tehnica incepe de aici spre varf. Cota maxima este cocotata deasupra unei ingramadiri haotice de lespezi pe care, la inceput, se poate distinge o poteca, pentru ca mai apoi sa dispara si sa ramai doar cu stanca. Nici bine nu treci de 2800 si incep cablurile de otel, de care sa te asiguri pana pe varf. Din cauza crestei inguste si accidentate, marcajul s-a dat sa ocoleasca prin spatele muntelui, cu privirile pierdute in prapastiile Lavtinei, agatat peste praguri inalte de lespezi. Te simti ca si cum ai urca Negoiul, prin Strunga Dracului. Doar ca aici te simti strain … si muntele parca ti-e strain si dusmanos.

Ma incurca betele. Le las intr-o crapatura de stanca. Le-oi lua cand m-oi da jos. As fi vrut sa ma intorc. Am o senzatie stranie, singur. Din urma vin nemtii. Ia uite-i ca s-au razgandit. Prind curaj, si reiau. Cablurile tin bine, si imi da mai multa siguranta pe portiunile de brana ingusta, unde piatra s-a faramitat sub bocanci. Ma uit la altimetru. S-au terminat cablurile. Cativa metri mai putin inclinati si … varful. Pizol – 2844 metri.

Este ora 14.30.A fost mai repede decat m-as fi gandit. Nu mai ramane decat retragerea spre punctul de plecare. Cobor cu grija brana de piatra, culeg betele telescopice, iar in saua Pizolsattel imi fac singur o fotografie. Sa am amintire. Dinspre Tersol cativa turisti urca inclinata poteca de piatra. Ah ce m-as mai duce si pe acolo. Dar nu pot!

Am coborat ghetarul aproape ca pe schiuri. Binentelesc, ca nu pe portiunea centrala, acolo unde vazusem gheata lucind in soare si pietrele tronand deasupra ca niste capcane. Am folosit aceeasi ruta ca la urcare. Am prins si doua capcane, in care s-a rupt podul de zapada sub mine, si mi-a scapat piciorul. Dar nu-s crevase nene. N-are decat cativa metri grosime gheata, iar aici, pe sub creasta de piatra, e doar firn pana la stanca.

Cand ating piatra simt o usurare. Pot sa ma descalt sa scap de zapada intrata la piele … si dureroasa. Dar pana la Wildsee mai prind cateva limbi, in zone mai umbrite.

Unii dorm pe pietrele de pe morena. Fain loc! Acum inteleg de ce ies soparlele la soare, pe pietre. Ca e bine!

Hehe! Ce surpriza. Lnga lac sunt tipii aia cu casa in spate. Saracii. In ritmul asta fac tabara pe la ghetar. Din fericire pentru ei, la lac li se gata drumul. Nu-s montaniarzi nene. Ci doar pescari veniti la dat la peste. Si-au gasit si unde…

Mi-a luat jumatate de ceas sa cobor cei 350 metri diferenta de nivel. La Wildseeluggen o gasesc pe Dora intinsa la soare. Trasese si un pui de somn. Ala ce-i lipsise noaptea trecuta.

- Azi mi-a fost bine! Mi-am facut pofta de un varf. E frumos acolo sus!

Am mai motait un pic, m-am mai intins la soare, mi-am tot lipit privirile de muntele ce-l coborasem. Hai sa prindem si telescaunul. De odihnit, abia acasa mi-e gandul. Am strigat dupa cei doi colegi ai nostri, si dupa cateva minute s-au auzit de sus. Ne vedem mai jos.

Odata cu noi, coboara multa lume de pe munte. Se vede dependenta de transportul de cablu. E drept, diferenetele de nivel sunt prea mari pentru ture de o zi. Am urmat acelasi traseu, doar ca portiunea finala am facut-o pe poteca nemarcata de deasupra Valplonei. E drept, este cam agatata, se intrerupe in zone cu rupturi, pe unde trebuie sa ai atentie, dar da o perspectiva mult mai frumoasa asupra crestei Zweienchopf.

La patru si un sfert am ajuns la Pizolhütte. N-am mai avut emotiile ultimului telescaun. De la Fürt pana la masina a fost o relaxare. Mi-am tot pierdut privirile peste vale, la Chürfirsten.

Iar ca si desert … n-au aflat d-le elvetienii ca fragutele si murele de pe marginea drumului sunt extraordinar de gustoase. Lasa ca mancam noi mai multe.