Pe 4 octombrie am ajuns prin satul Magura, de la poalele Pietrei Craiului. Nu eram singur, ci insotit de Dora si de Cristina Beleanu.
Deh, barbat`su alerga la maraton, sa tina sus flamura Alpinet, iar noi ne vedeam de casute, garduri, vaci si plimbarici prin sate rasfirate pe munte.
De la Fantana lui Botorog incepe drumul de masina spre Magura, dupa ce treci podul de peste Raul Mare al Zarnestilor.
Ar fi fost prea plictisitor sa urmam acest drum, si cum am zarit pe un copac marcajul cu banda rosie, ne-am zis sa ne tinem de el, ca sigur va intra si print pustietati.
La prima curba asa a si fost. O valcea ingusta, umbrita si umeda, urca tot mai tare pe coasta Magurei. Acum nu-mi pare rau ca mi-am luat ghetele de munte. E cam noroioasa situatia. Ceea ce ma framanta, in schimb, este locul unde duce poteca asta. Dupa cum arata problema ar da semne ca vrea sa suie tot muntele Magurii pana pe varfurile de sus. Si mi-aduceam aminte de articolul din Invitatie in Carpati, despre Magura Branului, si schita cu marcajele trimise de Dorin.
Parca vazusem si o banda rosie spre Botorog …
Ma inselam. Dupa ce am trecut de 1000 metri altitudine, marcajul iese dintr-odata din firul vaii, si traverseaza la dreapta, pe curba de nivel. Dupa ce coteste iara la stanga, la mai mult de 90 de grade, urca un pic si iese … iar in drum. Mama lui de drum! Nici bine nu am pasit pe soseaua montana, ca ne-a si huruit un camion pe la ceafa, cu tot praful adunat dupa el.

Am ajuns sus, in Magura. Se lasa toamna. Iarba ce mai pastreaza verdele crud, mai ales dupa ploile din ultima vreme. Copacii au inceput sa prinda culori. Chiar citeam un articol interesant in NG despre semnificatia coloritului frunzelor.

O zi frumoasa, despre care chiar imi doream sa fie asa, pentru ca era prima zi cand tineam in mana D80-ul de la Nikon. Era ziua in care urma sa ne imprietenim.

Ce te uiti bre la mine?

Am luat ulita satului la picior, si ajungand la prima bifurcatie am ales sa mergem spre Pestera. N-am mai fost de mult pe partea asta a Magurii. De pe vremea cand sarbatoream pe unul sau pe altul la pensiunea lui Nea Gheorghita. Si-am ales sa ne continuam drumul, cotrobaind cu privirile prin curtile oamenilor sa vedem cum vine toamna.
Un drum se lasa spre stanga, prin vale. Dupa harta asta-i drumul pe care se poate ajunge cu masina pana la Pestera. Noi merem pe ala din dreapta, care suie pe sus, pe sub padure, spre marginea cu Casa Folea. E mai pitoresc.
Stiu ca pe undeva ne putem da de vale spre Prapastii. E indicat sa cunosti bine locurile. Altfel te trezesti pe vreun perete. Am intrebat eu pe cate un vecin, dar tot am ales sa mai suim spre marginea satului si-om vedea pe urma. Desi nu ma prea trage sa ocolesc totul pe la Pestera si Valea Pietrelor, ca sa am de unde sa ma intorc prin Table si Valea Vladuscai.

Casa lui Nea Saramet, ultima din Magura.

Langa o casa frumos colorata, o bancuta ne face cu ochiul. Dupa ce inainte poftisem la gradina omului, ca sa ne intindem oasele. Mai bine nu, ca nu stim cum sunt magurenii. Totusi, dupa gard, un nene mai in varsta ne face din priviri. Raspunde la salutul nostru si se baga in sama.
Uite asa l-am cunoscut pe Saramet. Da d-le! Saramet din Poarta Branului, cocotat dupa muiere tocmai in varful Magurii.
Are si omul necazurile lui si vrea sa le impartaseasca cu noi. Cu aia de la maraton n-a avut spor, ca toti se grabeau. Abia a apucat sa le ofere cate un mar. Noua, o sacosa intreaga (da` fara sacosa).
Fetele nu-s prea volubile, dar eu il trag bine de limba pe nenea.
- Pe unde se coboara nene spre Prapastii? Se poate pe la matale prin gradina?
- E mai jos un drum. Acolo pe la casa aia mai mare ce-ati vazut voi ca se construieste. Aia cu acoperis rosu. Pe aici pe la mine era candva o poteca. Drumul Marinilor! Da` nu-i cu putinta acum. Padurea s-a-ndesit. Si e un loc pe perete, pe unde usor se aluneca.

Are omul un necaz. Mai de vale, un om cu hotel are bani multi. Si i-o tot trimis lui Saramet turisti (numai nemtalai) sa-i duca pe Drumul Marinilor, da` nu a binevoit sa-l ajute cu niste bani sa si repare locurile priporoase si sa mai lateasca poteca, sa bata niste trepte. Si sa-i mai dea si un om sa-l ajute. Dar numai vorba o ramas de “afacerist”. Si uite asa poteca aia a ramas nestiuta si periculoasa. Nu ne recomanda pe acolo. Si-i drept …

Ne-a ramas sa ne gandim alta data la drumul Marinilor si sa ne intoarcem pe unde om vrea. La neica in fata curtii e limita dintre Magura si Pestera. Da mai. Daca te intreaba careva, ii spui ca nea Saramet e ultimul om din Magura. Si ne-a mai zis ca oricand ne primeste bine si chiar doreste sa venim sa-l mai vizitam. Ca deh, nu i-o strica si lui un leut de la niste turisti fara prea mari pretentii. Casa-i la dispozitia noastra.

Facem cale intoarsa. Cu burtile umflata de mere. Nu m-a lasat pana nu mi-a umplut bratele.
-  Pentru doamne!
Pe un tapsan de iarba, cam pe acolo pe unde se impreuneaza drumul din vale cu cel de pe coasta, trecem parleazul si ne intindem la soare. Frumoasa zi … dupa saptamanile alea de ploi si frig. Prin fereastra Prapastiilor tot Craiul se vede. Nu-i altul. Iar padurile de pe coastele impietrite, incep sa prinda culoare. Toamna sigur prin Magura vine …

Prin curtea unuia se face o poteca la stanga. Duce peste gradini la un palc de case. Am fost indrumati pe aici de catre o localnica. Trebuie sa sarim gardul la o imprejmuire, dincolo de care doi cai pasc linistiti, nepasatori de toamna. Acum, cat mai au ce paste …
Si coborand printr-o gradina, pe langa o mica sura de lemn, te indrepti spre marginea padurii. Asta-i Magura … om, gradina si natura.

Vin si fetele, mai incet, ca stau la povesti. Intre timp eu imi fac de cap cu copacii, cu luminile, cu culorile. Imi place.
La umbra padurii coboram pe un drum de piatra spre Prapastii. Si iesim drept la bariera din vale. Plin de masini. Prea multe masini.
Si parca nu mai e nici linistea de sus.

Toamna, prin Magura vine.