Dimineata ne trezim pe o vreme senina si racoroasa. Aici, in Catania, doar diminetile sunt racoroase. Pe usa balconului, larg dechisa, intra mirosul de lava solidificata. L-am simtit din prima zi, cand am ajuns aici. Imi aduce aminte de mirosul pietrelor de pe terasamentul cailor ferate. Pai tot vulcanice-s si ele, nu?

Conul de peste 3000 metri se vede peste cladirile orasului, deasupra Domului. Sub noi, in Piata Federico di Svevia, se ridica din adancul pamantului zidurile uriase ale castelului Ursino. El este dovada ca istoria Siciliei nu poate sa nu depinda de capriciile vulcanului. Baza castelului se afla la 10 metri sub nivelul pietei. Explicatia e simpla. Catania de azi este ridicata pe un strat gros de lava, adusa pana aici de vulcan la eruptia din 1669. Normanzii cand au cucerit Sicilia, in secolul XI, au ridicat pe malul marii Mediteraneene un castel numit Ursino. Acum, marea e la aproape 2 kilometri. Vulcanul ca a ingropat Catania in lava acum 350 de ani ingropand si 17000 din cei 20000 locuitori ai orasului, a impins si marea indarat cu forta pamantului curgator.

Incarcam rucsaceii cu tot ce avem nevoie si pornim spre autogara. Un singur autobuz pleaca din oras spre Refugio Sapienza, baza de ascensiune spre vulcan, si acela e la ora 8 fara un sfert dimineata. Este o cursa AST (una din companiile siciliene de transport interurban), ce se ia din autogara AST aflata fata in fata cu gara Cataniei si costa 4 euro dus/intors. Cu greu, autubuzul se strecoara pe strazile inguste ale orasului, incepand sa urce piemontul muntelui. Traficul e dificil si abia dupa ce iesi din suburbiile orasului, incepi sa prinzi viteza. Am plecat de la nivelul marii si vom urca pana la 1900 metri, trecand prin orasul Nicolosi (800 m altitudine). Imediat ce iesi din oras poti vedea primele semne ale distrugerilor provocate de Etna in 1983 si 2001. Pe de-o parte si alta a soselei, prin gradini verzi, se pot vedea ici colea ingramadiri mari de lava solidificata. Apoi, urcand mai sus, soseaua traverseaza cateva campuri imense de lava, ea fiind de altfel distrusa de ultima eruptie. Industria turismului, prezenta oriunde in Sicilia, nu a lasat sa treaca prea multa vreme pana sa fie reconstruita calea de acces. Lasam in urma bogatele gradini si paduri crescute pe solul vulcanic, si intram intr-o zona arida in care doar soseaua mai schimba ceva din monotonia peisajului.

Am ajuns la Sapienza. Doar numele vorbeste de „refugiu” caci de fapt suntem intr-un mic complex de cabane turistice, din care cea mai mare si mai cunoscuta este Refugio Sapienza. Intr-o mare parcare, plina de chioscuri cu suveniruri si carti, coboram din autobuz, simtind brusc racoarea altitudinii. Deasupra cabanei se vede linia telefericului ce duce la cota 2500 (Funivia Terminal). Ne inghesuim si noi la coada ce se formase la bilete, cascand ochii pe pereti pe la harti, imagini si catre un televizor ce dadea imagini de sus (banuiesc ca de la Torre del Filosofi).

27 euro dus/intors/persoana. Atat costa „distractia” de a urca cu funicularul de la 1900 metri pana la 2500. Daca optam si pentru microbuzul 4×4 ce urca pana la Torre del Filosofi, mai scoteam inca pe atat din buzunar. Dar unde mai era farmecul de a urca pe jos (si apoi economia aia o puteam investi in celebra inghetata italiana, ce a constituit mare parte din bugetul nostru pentru Sicilia)?

Mica gondola porneste din loc si incepe sa urce, balansandu-se, pe coasta muntelui. Trebuie sa stea fiecare din noi pe cate o parte si pe centru. Asa ne-a informat la plecare. Altfel, poti sa te dai peste cap cu gondola, de la balans iar la mine n-am prea multa mancare ca s-o pot inlocui pe cea digerata nu de multa vreme. Sub noi peisajul arid, alterneaza cu roci mari, proaspat solidificate de la ultima eruptie, si cu campuri de nisip negru, de la eruptii mai vechi. Eroziunea lavei este puternica in timp. Din cand in cand mai vezi smocuri mici de plante verzi/galbui, semn ca natura va incerca in timp sa isi reia cursul firesc. Pana la urmatoarea eruptie! Cea din 2003 a distrus pana si funicularul si instalatiile de ski existente pe munte. Pare de necrezut, dar intr-adevar iarna Etna se transforma intr-un loc foarte cautat de schiori.
Pe sub noi vad la un momendat un grup de 3 batranei care urca cu spor poteca serpuita peste Muntele Silvestri. Ori n-au bani, ori au vointa, ori nu-i grabeste nimeni. Pe noi ne grabeste ideea ca de pierdem ultima telecabina la coborare, pierdem si autobuzul, si nu mi-as dori sa ma vad stand la ocazie spre aglomerata Catanie. Si pe de alta parte, este atat de arid si de comun peisajul incat iti vine sa cauti sa ajungi cat mai repede la punctele cu activitate vulcanica aflate in zona inalta a muntelui.

Am coborat din gondola la Piccolo Rifugio. Asa se numeste punctul final al instalatiei pe cablu care-ti scurteaza accesul spre varf. Suntem la 2498 m si incepe sa se simta tot mai tare aerul rece de altitudine. Odata scapati de stramtoarea gondolei iesim in drumul larg ce venea hai hui dinspre Sapienza, alaturi de alti turisti. De fapt alaturi de putinii care si-au pus in plan sa mearga pe jos mai departe. Majoritatea se inghesuie spre Mercedesurile 4×4 ce fac un dute-vino spre Torre del Filosofi.

Pe un panou indicator putem citi cateva sfaturi utile unei ture spre craterele centrale. Primul care sare in ochi este sfatul de a fi neaparat insotit de un ghid pentru a fi mai in siguranta. Pe acesta il ignoram ca doara n-am venit in Sicilia sa imbogatim activitatea de ghidarie si apoi avem destula experienta montana pentru a urca singuri pana la Torre del Filosofi (planul minimal) iar vremea pare mai stabila ca niciodata. Prin urmare ne asternem bocancii la drum, ignorand in schimb si al doilea sfat de a nu urma drumul carosabil ce duce sus, caci te vor umple Mercedesurile de praf din cap pana in picioare. Perfect sfat! Mai lipsea insa sa gasim si acea poteca marcata. Cel putin pe aici … nu-i!

La prima curba a drumului intalnim doua excavatoare care sapa de zor la stanga de noi. Vreun nou drum? Ne indreptam spre partea dreapta a muntelui, catre La Montagnola. Craterul acesta s-a format la eruptia din 1763 si este situat la 2638 metri altitudine. Spre el se vede o poteca clara, care ne indeamna la drum. Nu de alta, dar decat sa urcam pe drumul prafuit, pe unde la fiecare cateva minute trece un autobuz, mai bine ne cocotam un pic spre primul crater serios ce l-am intalnit pe Etna.

In autobuz cunoscusem o familie de romani. Doamna, domnul si vreo trei pusti, unul mai neastamparat decat celalalt. Credeam ca aici scap de ei (destul de lipiciosi dar simpatici), si cu toate astea ii vedem venind in urma noastra. Eh, or obosi ei odata …

Poteca suie de-a coasta mai mult, panta craterului stins, pentru ca dupa vreo zece minute sa se bifurce. La dreapta sui pe Montagnola, iar la stanga cobori intr-o mica depresiune (Pian del Lago) dincolo de care se vede drumul de masina. Daca vrem sa ajungem pe Etna, pe acolo e calea! O scurta pauza mai da hainele jos de pe noi, ca desi suntem atat de sus, caldura soarelui incepe sa razbata racoarea. Pe cer nu e niciun nor, doar acolo sus pe Etna un firisor fumegand imprejurul craterelor, dar fara a avea vreo legatura cu fenomenul de condens.

In Pian del Lago poteca isi pierde conturul, dar cate un bat infipt in nisipul negru ghideaza calea. Totul a devenit prafos, zici ca esti intr-un desert. Doar nuantele difera. Aici totul este negru. Si n-ai cum sa nu evidentiezi si mirosul specific. Dincolo de drum peisajul nu se schimba prea mult, doar aparitia rocilor solitare mai diversificand atmosfera.
Craterele centrale nu se vad inca. Sunt ascunse bine dincolo de Frumento Supino, un crater de 2844 m, in spatele caruia ar trebui sa fie Torre del Filosofi (punctul terminus al calatoriei cu Mercedesul). Noi urcam poteca destul de usoara, pe sub coastele de lava ale lui Supino, avand grija ca la fiecare sfert de ceas sa ma opresc si sa scutur bine bocancii de pietricele. Daca si-ar fi avut vreo utilitate parazapezile lasate acasa … acum era momentul!

Inca doua-trei serpentine si poteca se bifurca. Avem de ales … o urcare pe linia de cea mai mare panta spre Frumento Supino sau inca unele serpentine de-a coasta mai mult si apoi o urcare usor mai tare spre drumul ce duce la Torre del Filosofi. Desi craterul din stanga mi-ar face cu ochiul (sus se si vede o linie continua de turisti gura casca inspre partea opusa la ce se intampla probabil prin hauri), panta ma dezarmeaza. Imagineaza-ti sa urci o duna de nisip inclinata la 30-40 de grade. Cam sadic …

Cateva serpentine destul de largi ne suie spre drumul de masina, dar nu-l atingem caci mergem paralel cu el pe pamantul nisipos. De aici se deschid craterele centrale si putem admira peisajul pe care l-am tot poftit. Cel din dreapta desi nu pare a fi cel mai inalt, fumega de zori, peste pantele galbui-rosiatice colorate de emanatiile sulfurice. E vorba de Cratere di Sud-Est putin mai inalt de 3000 de metri (cu exactitate 3067 m). Din el s-au scurs printre cele mai din urma eruptii de lava (cea din 2006) care s-au coborat pe coastele muntelui spre est si spre sud-vest. De altfel printr-unul din aceste campuri de lava vom strabate noi mai departe spre varful Etna. Mai la stanga de Cratere di Sud-Est se vede celebrul Bocca Nuova, cascat chiar langa varful principal al Etnai (cel cu cota de 3321 m), care varf se distinge bine de aici, acoperit cu alb (tot de la sulf, caci zapada vine mai tarziu de octombrie).

Mai sunt vreo doua sute de metri si ajungem la Piatra Filozifilor (Torre del Filosofi). Facem o scurta pauza, cat sa citim ce scrie pe panourile indicatoare. Dincolo de gardul de lemn ce inconjoara refugiul, incepe „zona periculoasa” a muntelui, acolo unde se recomanda sa urci doar cu ghid. Vremea este impecabila astazi, asa ca vom trece peste toate avertismentele si vom incerca sa ajungem sus sau pana unde ne-or tine puterile (nu-i suficient ca aerul e rar, mai e si imbibat bine cu miros toxic de sulf).

Lasam in urma grupurile mari si zgomotoase, aduse pana aici de vehiculele 4×4 si patrundem pe un drum bine sapat prin campurile mari de lava. La inceput traversam lava veche de cateva zeci de ani, destul de dezintegrata, iar apoi intram intr-o zona cu urme ale eruptiei din 2006. Incet, dar sigur, luam altitudine, si cand ajungem pe la 3000 metri ne oprim pentru pranz. Insiram la marginea drumului, peste cateva pietroaie vulcanice, punga cu mancare si incepem sa roadem la salam italienes, masline si mozzarella ieftina si proasta (asa se intampla cand te zgarcesti). Ochii ni-s atenti mai mult la craterele centrale decat la mancare si mintea ne e mai mult sus.

Ne-am decis! Urcam pana sus. Am intalnit un baiat si o fata ce veneau de pe Etna. Au ales traseul ce ocoleste tot varful pentru a urca spre cratere dinspre nord. Noi suntem cam in limita de timp, asa ca daca vrem sa facem ceva trebuie sa luam muntele in piept, de aici, pe o poteca ce abia se distinge pe versant (prin coloritul usor diferit fata de restul pamantului). Nici nu m-as fi gandit ca e poteca, daca n-as fi zarit doua siluete ce tot urcau ce vreo jumatate de ceas si acum erau foarte aproape de varf.

M-am uitat la ceas. Este ora 13. Daca bagam tare, la ora 14 suntem pe varf si ne ramane timp suficient sa ne intoarcem la telegondola. Doar ca e usor de socotit si mai greu de urcat. De aici, de la 3000 metri aerul a devenit de nerespirat. La fiecare adiere de vant ce coboara dinspre crater, sulful toxic ne inabusa respiratia. Urcam foarte incet, pas cu pas. Apoi ne oprim, ne intoarcem cu privirile spre poale si respiram cum putem pe sub baticurile ce le tinem la gura si la nas. Cei doi ne-au sfatuit sa mancam multe dulciuri. Se zice ca respiri mai usor si nu simti asa tare gazul. Mai urcam un pic. Am trecut de 3000 metri. Dora ar vrea sa se intoarca. Parca si eu. Se razgandeste. Da-o-nolo. Ne-am oftica amandoi sa ne intoarcem de aici. Cat mai e? La 3200 panta s-a imputit rau de tot si poteca e tot mai nisipoasa. Un metru urc, jumatate imi fuge inapoi prin nisipul tot mai adanc. In dreapta, Cratere di Sud-Est e sub noi. Apoi ne intalnim cu un grup ce coboara. Nu mai e mult. Deja nu mai zarim craterul, semn ca suntem pe panta de sub creasta.

Ultimii douazeci de metri parca nu se mai termina. Suntem la aproximativ 3300 metri dupa GPS (mai precis la 3280 m). Ce vad de aici intrece orice asteptare. Nici nu reusesc sa identific craterele (abia la coborare aveam sa-mi cumpar o harta …). In dreapta, la vreo 200 de metri pare a fi o zona stancoasa putin mai inalta. Cu siguranta varful. Da` naiba stie care o mai fi si ala, ca din cele trei cratere care le vad, nu pare a fi vreunul mai inalt ca altul.

La doi metri de mine se casca haul. Cateva sute de metri, iar de jos urca coloane de fum. Toti peretii sunt alb-galbui-rosiatici. Uite ce am inhalat eu pana aici. Mi-au inghetat mainile de declansatorul Nikonului, dar nu ma pot opri. De cate ori in viata ti-e dat sa urci pe Etna? Normal ca trebuie sa furi cat mai multe poze … Mi-as fi dorit o eruptie, doua, din alea cu coloane de lava arzand, cat sa dau un tun fotografic. Dar mai bine nu … Te uiti de jur imprejur, tragi bine in piept tot peisajul (avand grija sa nu tragi si prea mult sulf), dupa care zici: La valeee si zi mersi ca n-a erupt chiar azi!

Zgribuliti de frig (sa fie pe la 0 grade, daca nu mai jos), n-am stat decat 10 minute pe varf apoi ne insiram pe acelasi drum pe care am venit. Nu suntem singuri. O echipa de turisti cu camere mari de filmat, insotiti de doi ghizi, coboara inaintea noastra. Ei sunt destul de sociabili. Ghizii mai morocanosi … Deh, facem parte din breasla celor care urca singuri pe munte, si nu cotizeaza la buzunarul ghizilor montani ?. Acu` sa nu le fie cu suparare. Clienti cu siguranta or gasi peste tot, astfel incat sa nu simta la buget ca le-am lipsit chiar noi doi.

Pe la jumatatea pantei, ne lasam mai la stanga pe o alta poteca abia ghicita. Se pare ca scurteaza mai mult drumul spre „casa”. Apoi „nisipul” se termina si incepe iar campul de lava, cu poteca clara ce il traverseaza.

La vale nu va mai plictisesc cu detalii. Am intrat iar in drumul lat ce duce la Torre del Filosofi, de unde ne-am dat mai departe la vale spre Piccolo Rifugio pe aceeasi poteca pe care am urcat. Dupa-masa a adunat si ea primii nori spre Etna (in primele zile desi toata coasta Siciliei era inundata de soare, vulcanul a stat mereu ascuns sub norii negri), astfel ca ne bucuram ca numai bine am prins cele mai bune ore din saptamana asta pentru ascensiune.

La gondola nu era prea mare inghesuiala. Am ajuns aici mai repede decat am crezut. Daca ascensiunea ne-a luat vreo 3 ore, am coborat cei 800 metri diferenta de nivel doar intr-o ora. E drept, n-am facut pauze decat atunci cand nu mai suportam pietrisul din bocanci (bine ca n-am avut vreo idee „inteleapta” de a fi incercat sa urcam in adidasi …). Mai avem o ora pana la autobuz. Pierdem vremea pe la Refugiu Sapienza, la o cola si un ceai pe terasa, la caldura dupa-amiezii. Mi-era asa o sete de Cola rece, ca nici nu m-am uitat la pretul de 2,5 Euro. Sa fie primita!

Si acum, cand cu siguranta nu mai aveam nevoie, am gasit si harta mult dorita cu Etna. Probabil ca nu voi mai ajunge vreodata pe aici, dar nici nu puteam sa ratez sansa de a-mi completa colectia cu o minunata harta topografica a muntelui pe care tocmai am urcat. Si nici nu m-am zgarcit la buzunar sa dau 7 euro …

In autobuz aceeasi lume ca la venire. Normal … e doar unul pe zi. Apoi incepe sa reapara verdele in peisaj, pe urma oraselul Nicolosi, suburbiile Cataniei si la final aglomeratul oras.

Seara mancam la racoarea terasei suspendate in dreptul Castelului Ursino. Un somn lung si fara griji, iar maine putem pleca linistiti spre casa, caci am vazut tot ce ne-am dorit …