Mi-au cam fluturat emotiile la coborarea spre Pisa, dar am avut certitudinea ca totul tine de curentii de aer care azi or fi fost mai nazdravani. Trecand peste emotiile mai sus amintite, ne-am dat jos usurati din avion in aerul placut de cald al orasului.
De la aeroportul Galileo treci soseaua din fata, apoi traversezi pe unde nu trebuie pe sub un pod (dar toti faceau asta) si esti deja in oras. Simplu! Rucsacii usori parca ne imping de la spate si dupa cateva minute ne bagam pe stradute laterale cautand Hostelul Station Pisa. Dupa vreo jumatate de ceas de asteptare ne intalnim si cu Carlo, gazda noastra, care ne parcheaza fain frumos intr-un dormit de 8 paturi, zice-se plin de gagici. Si inca ce gagici … nu le-am gasit prin camera, dar am inteles ca sunt mari „consumatoare” asa ca ne asigura Carlo ca nu ne vom plictisi deseara ?.
Am aruncat lucrurile prin dulap si ne-am urnit repede afara sa dam un tur de oras. Nu de alta, dar trebuie verificat ce e de vazut si cam pe la ce ora de pozat. Harta de la hostel este numai buna, si dupa ce trecem prin pasajul garii centrale din Pisa intram in centrul istoric al orasului … partea de la sud de raul Arno. In mai putin de zece minute atingem celebrul rau, in dreptul podului Solferino.

N-am spus prea multe despre Pisa, unul dintre cele mai vechi orase ale peninsulei. L-au fondat etruscii (desi Strabo se refera la originea greaca a acestui oras, urmare a razboiului Troiei, asa cum aceeasi legenda a Troiei avea sa duca la fondarea Romei), l-au ocupat apoi romanii care l-au declarat colonie in 180BC. Odata cu decaderea si apoi prabusirea imperiului, Pisa a trecut in stapanirea herulilor, ostrogotilor, bizantinilor si apoi a longobarzilor, pentru ca in evul mediu sa joace un rol principal in istoria Italiei ca republica independenta, dominand la un momendat toata Toscana in mare rivalitate cu Florenta, cea care avea sa o si supuna in timpul dinastiei de Medici.
Inainte sa trecem podul Solferino (ce nume cu rezonanta napoleniana) prima cladire ce ne sare in ochi este micuta biserica Santa Maria dela Spina, aflata pe partea sudica a raului, chiar pe malul acestuia.

Frumoasa bisericuta gotica este bine inzorzonata cu tot felul de detalii arhitecturale si a primit acest nume deoarece se considera ca in trecut s-ar fi aflat in ea o bucata din coroana de spini pe care a purtat-o Iisus pe cruce. Biserica dateaza din secolele XIII/XIV (ar fi fost reconstruita la 1325) si fusese ridicata pe un vechi templu antic.

Trecem peste podul Solferino, privind apele intunecate ale lui Arno. Uneori este un rau mai prapadit, alteori face ravagii, asa cum in 1963 aproape a distrus Ponte Vecchio din Florenta, situata in amonte de Pisa. Pe ingusta artera Via Roma ajungem in Piata Miracolelor, acolo unde gasesti principala atractie a Pisei: Turnul Inclinat, Catedrala si Baptisteriumul, toate inconjurate de o mare de verde, sub zidurile de nord ale orasului.

Fusesem avertizat ca aici e tiganie mare, si asta am si gasit. Sute de oameni ignorand semnul “nu calcati iarba”, de parca de dincoace de gard nu si-ar fi putut face celebrele fotografii in care sprijina cu podul palmei turnul sa nu cada. Mii si degeaba … iar dincolo de aleea principal un mare talcioc cu tot felul de minunatii, mai mult sau mai putin specifice Toscanei. Eram tare dezamagiti sa ne strecuram prin multime si sa nu putem fotografia fara sa avem in cadru sute de ghiolbani ai turismului, caci altfel nu le pot spune celor aflati dincolo de gardul ce a ar fi trebuit sa ne separe de suprafate verde. Intr-un final dupa jumatate de ceas de “agonie” un fluierat insistent ne atrage atentia, aratand ca totusi exista si un paznic pe aici. In cateva minute sutele de ghiolbani dispar din spatial verde, alungati de gardian, readusi la bunul simt care ar trebui sa existe in turismul asta.

Ne-am lamurit si cu Piata Miracolelor, din toate partile si am gasit de cuviinta sa dam un tur al orasului, inainte sa se lase seara. Pentru crepuscul aveam sa ne intoarcem la turn, atunci cand nici lume numai e si cand luminile incep sa dea imagini deosebite.
Trecand pe langa zidurile de nord ale orasului ajungem intr-o mica piata cu un palat a carui curte interioara ne atrage. Este vorba de Palatul Arhiepiscopului, construit in secolul XV. Curtea este deosebit de frumoasa si de bine luminata, iar in mijlocul ei troneaza o frumoasa statuie in stil baroc.

Dupa racoarea curtii ratacim minute intregi pe strazile inguste ale Pisei medievale. Cautam si ceva de mancare, dar si ne tot distragem atentia cu arhitectura ce o intalnim in drum. O noua piata ne scoate in cale Biserica Santa Caterina.

Era prima din multele intalnite in Toscana cu acelasi tip de arhitectura. In timp ce nava este construita din caramida rosie, si cu un turn inalt, fatada este adaugata ulterior, in stil baroc, din marmura alba. Un contrast deosebit. Aveam sa-l vedem la multe biserici din Florenta.
Pe una din stradutele de langa biserica San Francisco, gasim o mica dugheana cu ceva shaorma. Nu e traditional, dar e rapid si ieftin. Dandu-ne drept studenti mai prindem si o reducere, asa ca la 4,5 euro inghitim un kebab picant, o portie de cartofi prajiti si o Cola lattina (doza). Cu burtile umplute altfel stai de vorba cu “infractorul”, si ne revine cheful de umblat pe strazi.

Nu pentru multa vreme, caci soarele dupa-amiezii, nevoia de siesta si nu in ultimul rand lenea ne indeamna sa cautam un loc unde sa ne intindem oasele. Trecem iar raul Arno peste podul Della Fortezza de data asta. Dincolo se afla Fortezza di San Gallo, din pacate nedeschisa publicului. In schimb parcul din fata ei este deosebit de primitor si cu verdeata si cu umbra, si cu multa pofta de somn. Asa ca punem rucsacii sub ceafa si furam vreo doua ceasuri din caldura zilei. Sa fim odihniti la apus …
Pe drumul de intoarcere intram in zona comerciala a Pisei vechi, dincolo de Ponte Mezzo si Piata Garibaldi si dupa cateva rataciri pe stradute inguste in cautarea turnurilor cetatii, dam peste Piata Cavalerilor (Piazza dei Cavalieri) unde doua constructii frumoase iti atrag privirile: Palatul Cavalerilor si Biserica San Stefano dei Cavalieri, frumoase exemple ale stilului baroc.

Ne-am intors la Piata Miracolelor, cautand un supermarket, ceva greu de gasit prin Pisa. Daca nu intrebi … Daca intrebi afli ca si italienii mai in varsta stiu uneori engleza … doar uneori, si asta a fost norocul nostru ca am nimerit la cine trebuie. Asa am aflat si ca am trecut de doua ori pe langa un mare Vem aflat aproape de statia de tren Rossore. Ne aprovizionam in sfarsit cu mancare acceptabila la pret, sa pregatim seara o salata de ton amestecata cu verdeata si rosii gustoase, si mai ales ne aprovizionam cu bere ieftina. Si nu orice: Peroni; care aici este intr-adevar foarte ieftina.
Pana sa inceapa “ora albastra”, rezemam pret de jumatate de ceas zidul vechi al cetatii, cu ochii atintiti spre catedrala, savurand berea rece …



La amurg pierdem ceasuri bune prin gradina de sub catedrala si turn. Noi si pakistanezii aia obositori care te tot indeamna sa le cumperi prostiile ce le vand pe strada. Si-ti mai stau si in cadru de parca nu ar vedea ca nu-i doresti in fotografii. Ne intoarcem pe drumul nostru, mai poposim cateva minute bune sub Santa Maria della Spina iar apoi luam obositorul drum spre casa. Cam jumatate de ceas de mers de la catedrala pana la hostel-ul aflat dincolo de gara principala.

Unii spun ca in doua ore vezi cam tot ce ai de vazut in Pisa. Noi am avut jumatate de zi la dispozitie, in care oricum nu aveam altceva ce sa facem, dar a fost suficient sa descoperim ca dincolo de Piazza dei Miracole exista si altceva in Pisa, si daca vrei sa descoperi chiar totul nu iti ajunge o zi. E suficient sa iti doresti sa te ratacesti pe stradute inguste si pline de aer medieval, incat sa simti ca doresti sa dai ceasul macar cu cateva secole inapoi.

Seara se incheie cu salata de ton, cu berea rece, dezamagiti ca fetele din camera nu s-au imbatat inca, dar bucurosi ca l-am cunoscut pe Romi, ardeleanul nostrum cu desaga plina cu slana, ceapa verde, cas si tuica. Dezmat gastronomic …
Noapte buna! Ne vedem in Cinque Terre.