E vineri seara. Na ca am vazut si eu cum sta treaba cu bicicleta in tren. Daca ai bafta de unul care sa aibe vagon special de biciclete, scapi doar cu pretul biletului de tren. Si daca tot am facut economie, merit o bere, nu? Sa fie asa, in spiritul serii de vineri, cand obisnuiam sa insiram cateva la vreo terasa, sa le aliniem su sa ne alinieze …

In Predeal ma sui pe sa, pun casca in cap, ca doara nu degeaba mi-o imprumutat-o Garcea si incerc sa ma tin dupa Laurentiu. Barzoiul, tot barzoi, nu-i ajung doua roti, mai are si aripi, asa ca pana la podul de la capatul Predealului ia ceva avans fata de mine. Trebuia sa mai bag doua pietre in rucsac sa am caderea mai mare.
Nori negri stau deasupra Bucegilor si se pare ca nici Dihamul nu a scapat de ei. Degeaba spre Postavaru soarele scalda nordul, tremura gecile de frica in rucsaci. Pedalam inca in spor pe drumul asfaltat de pe Valea Rasnoavei, facand pariuri le fiecare caine ce-l depasim. Apuca sau nu de roti, sau de noi!?
De la Sipote ne bagam picioarele in noroi! Si rotile! De incepe distractia, iar de cinci minute mai incolo incepe si panta. Panta Forbanului. Trag tare, sunt ape din cap pana in picioare, mi s-au aburit ochelarii, mi s-au terminat si toate vitezele, nu-mi ramane decat sa ma impiedic de prima panta mai noroioasa si sa ma scot ca din cauza lui a trebuit sa ma dau jos din sa. Barzoiul baga inainte. N-are nici treaba, nici stres, doar pedale …
Unde se mai indreapta panta ma urc iar in sa si dau de zor. Am trecut si de Forban, nu ne-au luat cainii la fuga. E bine. Mai la deal ne intersectam cu Oli, apoi ne ajunge Mihai din urma, primim doua-trei incurajari de la ei, si o serie de maraituri si latraturi de la Taco. Deasupra Forbanului este portiunea cea mai dubioasa. Pietre multe pe drum, apa siroind, panta mare si in multe serpentine, o gramada de motive sa nu mai poti. Incerc sa ma tin tare dupa Lau, ne mai depasesc doua masini in aplauze, si cand ma asigur ca nu ma mai vede nimeni, imping iar la bicicleta. Deh, nu-s cel mai tare!
Se lasa noaptea pe cand ajungem la piloni. Am trecut cu viteza si printre cateva zeci de vaci. Nu ne-a luat niciuuna in coarne, dar era sa derapam pe balegar. Riscul turelor montane … Apoi vin baltile. Multe! Si nici nu le mai vad prea bine. Ca e noapte si ca mi-am dat ochelarii jos. Dupa 400 metri diferenta de nivel de urcare, incepem si coborarea spre cabana. E dura, cu pietris. Tin franele la maxim si tot cobor cu pietrele. Apoi dau sa cad in cap si imi aduc aminte ca nu mi-am lasat saua. La sosire ne “aplauda” dulaii de la cabana si ne asteapta pustoaicele cu berea rece. Sau aproape rece.
Despre urmatoarele nu va pot povesti. Inca n-am tras rubrica pe blog. Este despre cele ce nu se spun. Dar duminica dimineata ma trezesc in zgomotele ploii de afara. Incep negocierile. Garcea imi baga bicicleta in portbagaj, dar nu mai are loc de mine. Ma injura ca ma sucesc, dar se opreste si ploaia, si dupa cateva ore de pierdut vremea ne hotaram sa dam de vale. Suntem trei, ca l-am cooptat si pe Oli.
Ne bagam pe sub gardul din marginea cabanei, si ne infigem bine in noroiul ce s-a format pe poteca. Incerc sa stau in sa, dar saua nu prea sta sub mine. Prea multe santuri, prea mult noroi, frane slabe (nu-ti mai spun ca aveam cauciucurile montane invers), experienta minima. Incerc mai jos. Gasesc chiar un drum alternativ, de iarba, ce pare mai bun. Doar ca se termina cu un “rapel” de vreo trei metri, iar eu am doar bicicleta nu si coarda. Merg pe “mal”. Mai caut, mai insist, si gasesc un sant pe care pot cobori.


In sfarsit am drum zdravan sub roti. Si inca de drum. Il vazusem din martie, cand m-am mirat ca au prelungit drumul pana sub cabana. Este parca mai bun decat ala de pe Forban. Iooi ce viteza prinzi la vale. Dar asa, mai cu frane usoare, ca de incerci sa franezi brusc la ceva, te duci cu tot cu pietrisul de pe drum. Pana in
Si apoi urmeaza coborare lunga si fara obstacole spre Uzina Electrica. Portiunile de pietris alterneaza cu unele de noroi si altele de pamant uscat.

Mai jos de Uzina iesim la lumina. Drumul e mai lat dar plin de gropi. Doar in fata vilei lui Cancescu dai de cateva sute de metri de asfalt. Deh, si-a tras omul sosea in fata casei. Si atat! Apoi alte gropi, viteza, eviti greu baltile, mai dai prin ele, mai simti durere in dos ca n-ai suspensii de off-road, sar stropii pana in cap … si uite asa e tot drumul cunoscut ca Valea Glajariei (mai corect Valea Ghimbavului).
La intrarea in Rasnov facem pauza. Oli vrea sa umfle rotile. Dupa 180 pompe se zice ca meriti o bere. Prima pana. S-a rupt camera langa ventil cand a vrut sa scoate pompa. Interesant! Nu? Noroc ca are Lau o camera de rezerva. Si aia peticita. Si uite asa inveti ca trebuie sa mai cumperi accesorii la bicicleta ? Acum speram sa nu faca si Lau pana. El oricum e la nivelul “tura si pana”. De mine nu zic nimic. Tac sa nu cobesc. N-am nicio sansa. Camera sparta i-am dat-o unui tigan. Sa-si faca prastie. Nu stie ce-i aia! Lasa ca afla el.

Traversam Rasnovul peste toate hopurile alea ce se vor limitatoare de viteza. Vai de fundurile noastre. De ce sa mergem pe drumul national, cand putem urca Poiana. Strasnica idee! Nu ma prea incanta, dar nici las nu vreau sa par. As fi preferat o bere si niste mici, dar ma multumesc cu 9 kilometri si 400 metri diferenta de nivel. Schimb correct? Mediocru!
La Iancu la chioscaraie bagam niste suc de mere si o cola la sticla originala. Cica o pot lua acasa. Aia-mi mai lipsea sa car. La inceput panta e duioasa. Iti vine sa canti pe ea. Apoi, dupa doi kilometric se infoaie si ma da jos la o pauza. Ma resemnez, nu doar eu! Numai Oli da bice mai departe, ca nu vrea sa se opreasca. Apoi vin serpentinele. Sunt multe. Sunt pe cea mai mica foaie, pe cel mai mare pinion. Nu mai am unde sa ma duc. Asa ca dau din pedale de zor, chit ca-s rupt. Dupa inca patru kilometri ajungem in varful pantei, in Poiana Aviatorilor. Pauza! Si suc! Si apa! Si gandul la berea din Poiana.



Doamne ce bine e la vale. Aproape 48 la ora. Nu ma tine mai mult, sau mai bine spus nu ma tin franele. Prefer sa nu risc, mai ales ca urmeaza si o curba foarte stransa. Lau se lauda ca a ajuns la 54. Fiecare dupa puteri. Dupa un kilometru de viteza incepem sa urcam iar. Pentru ultima oara. Lau dispare in fata mea din priviri. Are viteza si la deal. Apoi, ma apropiu de Poiana. Un zgomot ca de marait, din spate, ma face sa dau alarma la chiloti. Am zis ca-i caine! Cand colo, Barzoiu. Ptiu, satana! Cum dracu ai ajuns in spatele meu!? Noroc ca aveam deja fundul maro. Nu se mai observa detaliile ultimelor emotii.
In Poiana n-am vazut stop-ul de la Piatra Mare. Nici masinile ce veneau. Noroc ca am avut ceva avans. Apoi o bucata de iarba si un petec de odihna. Barman, sa vina berea!


Toata lumea e pe la terase, pe la un gratar. Numai noi cu berile, pe o banca, la margine de drum. Asa sade bine calatorilor. Abia dupa o ora ne mai urnim.

Am mintit. Mai aveam de urcat. Pe Strada Poiana lui Stechil, pana la intrarea in drumul forestier ce coboara spre Solomon. Aici mi-a iesit fum din placutele de frana. De abia mai tineam ghidonul in maini. Mi-era frica sa nu-i dau drumul de la socurile drumului. Pe la jumatea drumului facem o pauza de barfe cu Live si un prieten de-al lui. Ei urcau, noi coboram, motiv suficient pentru o pauza. Discutii despre? Despre cum e sa te intalnesti cu ursul in padure. Dupa vreo 20 minute am inceput sa ne uitam si noi stanga/dreapta. Cine stie de unde apare blanosul. Cu greu ne urnim si ne despartim de oameni. Mai avem ceva pana la Solomon, si apoi Scheiul cu toata viteza. Doar o scurta pauza inainte de Solomon, pentru a numara “fragute”, ca in oras nu mai gasim. Prietenii stiu mai bine …
N-am trecut dealul. Ar fi fost cireasa de pe tort. Dar o pastrez pentru data cand o sa fiu mai bun. Am scuturat noroiul de pe mine ca sa incep sa seman a om si dupa 45 kilometri de pietre, balti, noroaie, gropi, asfalta si bere mi-am facut curaj sa intru in casa.
Stiti cumva spalatorii care spala si biciclete?