Desi prognoza spunea si despre alte cele. La 9 si un sfert eram in fata blocului la Garcea. Dau drumul la GPS, resetez toate la zero caci eram tare curios de ce statistici velopedice voi obtine astauzi. Inca sunt profan in ce inseama ture de bicicleta de drumuri forestiere si cu lungimi serioase. Prin urmare … Garcea e cam ofticat de cu dimineata. Unii intarzie (hehe, de data asta nu-s eu, ma simt mai bine). Asa ca nici bine nu ne adunam cei patru din Brasov (eu, Garcea, Jovanna si Geo) si dam pedala serioasa spre Sacele, urmand itinerariul strazilor Calcarului, Carpati, Poienelor si apoi prin spatele Kauflandului iesind la drumul national. Dinspre Piatra Mare se aduna nori grei, dar cui ii pasa? Peste noi e inca soare si ma incearca senzatia de bucurie ca am avut inspiratia sa iau nadragi subtiri cu aerisire serioasa. De ma imbracam in polartec, imi faceam viata si mai grea decat e, oricum.

Ce sa zic, drumul prin Sacele nu-i prea de povestit. Sau nu e interesant. Cum e sa strabati la pedala un oras lung de 8 kilometri, pe o sosea ingusta, plina de curbe inghesuite in case si cu Tiruri fluierand pe la urechi (sau tragand cate un claxon marinaresc). Am privit traversarea asta ca pe o utila experienta/acomodare la mersul pe drumurile nationale.

De langa Politie l-am cules pe Paul. Ce echipat e asta don’le. Zici ca vrea sa faca turul Romaniei. Plin de gadgeturi cicloturistice. Deh, mai avem multe de cumparat … Dar pasiunea e la fel mare. Nu? Am plecat de acasa fara mancare. Mda. Se mai intampla. Aproape de capatul orasului tragem o „halta de ajustare” dupa cum se zice, si intram furtunos intr-un minimarket de cartier. Slana, ceapa, rosii, carnati, urda, paine, bere … toate se salta singure din raft si se inghesuie in rucsaci. Sa vezi ce masa tragem noi mai incolo … deja imi ploua in gura! Pocita mi-e gura. Sau gandul.

Cand iesim din magazin ploua de-a binelea … si nu in gura. Ci in cap, in rucsac, pe sa … mda! Ar fi fost buna macar o husa pentru rucsacel. Dar unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. N-am nene! Sunt sarac.
Unii poate ati auzit de Garcini. Altii poate nu. Va zic eu ce-i. Pentru detalii mai multe, contactati-l pe Garcea. Sa revenim! Garcini este un cartier prapadit, la marginea Sacelelor, acolo unde drumul national spre Cheia, trece peste un pod, limita intre civilizatie si haiducie. Cu ce este deosebit acest cartier? Cu tiganii care-l populeaza. Nu-ti cere nimeni sa fii rasist, dar tiganimea asta n-are nicio treaba cu societatea. Crezi ca munceste vreunul? De mici sunt invatati cu mana intinsa, pe la „gimnaziu” trec la iuteala degetelor, iar pe la 18 ani iti dau in cap pentru mai nimic. Mda! Iar noi aveam de strabatut ulita noroioasa, printre casele „Bagdadului” romanesc de la marginea orasului. Si s-au inmultit d’le ca ciupercile dupa ploaie.

Daca acum zece ani, abia erau cateva case pe firul vaii Garcin, la deal, acum mergi cativa kilometri buni, pedaland cu teama si cu ochii in patru sa nu se trezeasca vreunul „ca-i incurci”. Cel mai interesant mi-a fost dat sa vad, in haiduia asta, o mica piata improvizata la marginea unui gard, cu o ladita de rosii, una de ceapa, ceva castraveti … Ala da, comerciant curajos … sau cine stie de pe unde proveneau legumele. Hehe!
Valea Garcinului coboara de-a-ndoaselea Pietrei Mari. Si vine din muntii Baiului (firul mic de sub Pasul Azuga, iar firul mare de sub varful Tigaile, 1699 m) separand Piatra Mare de muntii mai scunzi ai Rentei si Vaidei (ce umplu spatiul carpatin de pana la muntii Ciucas).

N-am scapat bine de Garcini (si-am scapat cu bine, desi Jovana a scapat o injuratura mai cu voce tare, ce cu usurinta ne-ar fi putut fi fatala printre haiducii aia), ca am dat de celalalt drac … ploaia! Am vazut noi ceva negru si urat coborand spre Sacele dinspre munti. Dar am tratat cu oleaca de superficialitate si acum ne-a prins cu nadragii in vine taman acolo unde nu era niciun adapost. Sau … doar n-avea sa ne adapostim in tiganime. Am tras tare la pedale prin ploaia torentiala, nemaipasandu-ne de balti, caci oricum eram totuna cu ele, spre cantonul silvic Garcini. Isi faceau cruce cei de prin masini, ca insistam noi la deal, cand toate fugeau la vale, dar nu voiam sa renuntam de pe acum. Asa pornit eram la pedalat, ca am trecut in viteza si de canton si de bariera, sub privirile mirate ale paznicilor silvici. Eu in schimb eram geana cu ochii pe o casa parasit cateva sute de metri mai sus, in care oricum nici nu aveam cum sa intru. Nu stiu ce a fost in mintea mea. Doar strigatele lui Garcea m-au trezit si m-au facut sa-mi dau seama cat de stupid sunt. Doar nu aveam sa ma adapostesc ca vacile sub copaci.

Ud pana in chiloti, cu adrenalina ridicata la maxim, trec nepasator si peste santul mlastinos, pe care oricum nu l-am vazut. Acum mai am si noroi pana in sosete. Dar … acum suntem la adapost. Nenii aia de la canton isi cam rad de noi, dar cui ii pasa? Ploaia sa stea … si mai discutam. N-am schimbat tricoul. Daca mai vine una? Sa ude si rezerva? L-am dat jos, si stau asa cu pielea la soare (care nu-i), aratand la lume bratele bronzate in stil „tractorist”. Dupa ceva asteptari, dupa ceva fulgere bubuite prin imprejurimi, ne-am urnit cu greu la drum. Soarele a dat repede, risipind emotiile si uscand problemele de pe noi. Valea devine tot mai interesanta. Ceturile de dupa ploaie se ridica de pe munti, aratandu-ne cusmile impresionante ale Carbunarii (1319 m) si ale Gatului Chivei (1639 m). Si inca nu se vad marile caderi de pereti. Un mosulica mai negricios, aparut de dupa niste boscheti cu ceva ciuperci si flori in mana, ne intreaba curios: incotro.

-Apa-i cale lunga mai baieti pana la Azuga asta.

Eh, lasa ca-s destule locuri inierbate pe unde sa ne odihnim cururile. Am trecut de Valea Musatului si acum ne apare o bifurcatie de drumuri. La stanga (cum urci) se duce Ramura Mare a Garcinului, pe care daca o urmezi poti urca spre Cabana Rentea (cabana neturistica, cu folosinta militara). Garcea ne asigura ca e destul de pieptoasa panta si dupa noroiul formata pe afara nu e prea prietenos de impins la deal pe acolo. Un pic spre dreapta, dar cu siguranta inainte, continua drumul pe Ramura Mica. Asta e al nostru. Pe dreapta lasam cabanele de la „Ursu” (ele tin de Facultatea de Silvicultura din Brasov), pe unde dormisem si eu acum multi ani pe cand aveam „intrari” acolo. Strabatem poieni tot mai largi si mai frumoase, cuibarite pe vale pe sub versantii abrupti ai Pietrei Mici, pe un drum bine intretinut (si te miri de ce, ca pe harta apare ca se infunda spre capatul vaii).

Odata cu panta ne scade si avantul. Pe anumite portiuni ajungem pe foaia cea mai mica si pe pionionul cel mai mic. Sau 1 la 1 cum ar scrie pe viteze. E bine ca inca nu ne-am dat jos la impins.Cu ceva emotii trecem prin turma unui nea cioban ce sta impasibil rezemat de bata. Din fericire cainii au colaborat exemplar la nepasarea lui neica si ne-au tratat cu ignorare completa. E de bine! Soarele da tot mai tare pe ceafa noastra. Ce buna e palaria … pacat ca a ramas in balcon. Doua dureri de cap, nu una!

O buturuga proptita in mijlocul drumului face cu ochiul Ioanei. Pauza intr-un picior pe ea. E fain. Nici nu trebuie sa te dai jos de pe sa. Se aduna toti, impartim frateste o ciocolata si singurul bidon de apa in care se gaseste apa. Urmatoarea alimentare la stana, la izvor. Ca doar nu om bea din raul tulburat de ploi. N-am putut sa inteleg cum trei din cinci au fost chiori. Dar altfel nu se explica cum au trecut pe langa jgheabul cu apa. I-o fi fermecat peisajul cu stanci pravalite dinspre Piatra? Pajistea verde de langa stana? Tare multa sensibilitate pe oamenii astia. Nu?

Trag cu Garcea pe dreapta. Umplem peturile. Lasa ma sa fie destula, ca cine stie pe unde ne termina setea. Mai sus, dupa curba, in dreptul stanii, ne alaturam grupului … la barfa. Ca nimeni nu are chef sa se grabeasca. Cei doi ciobani sunt dornici si ei de vorba, asa ca se pune de-un dialog intre Garcea si ei, asa de-un sfert de ceas. Si-n sfertul asta de ceas profit eu sa ma joc cu un aparat foto si doi magarusi care stateau asa de fain la pozat. Doi magarusi e greu spus. De fapt e o magarita mai mare, tanara mamica si un magarus mai mic, care din cand in cand isi face loc la tata mamii sa mai traga o dusca. Magarule! Deja esti holtei. Ia de fugi de sub fusta matii.

Impresionant abruptul Pietrei Mari. De aici distingi bine brana pe care se strecoara, pe sub Piatra Scrisa, poteca de vara ce duce de la cabana spre Stana din Pietricia. Peretii se lasa, unii pentru cateva sute de metri, verticali spre culoarul adanc al Garcinului. Nu prea ai pe unde sa te sui inspre acolo. Dar, cu toata prapastia ce se ridica peste cat cuprinzi cu ochii, o poteca turistica da din coate si isi face loc spre cabana Piatra Mare (1630 m altitudine), printr-un valcel impadurit, ce se lasa dintre Vf. Puscas si platoul pe care se afla cabana (Poiana Surii de Piatra). Nu cred sa-ti ia mai mult de un ceas si jumatate pana sus. Haideti bre la drum. Si tu lasa magarii in spate ca mai avem un deal de luat la pedale.

Aici am fost la Stana din Garcinul Mic. Nu stiu de asta-i numele dar aici e obarsia vaii cu acelasi nume. Ca de aici in sus, Garcinul Mic se aduna din doua paraie, Valea Smeurisului, coborand iute din Piatra Mare, si Valea Sarata, venind dinspre Pasul Azugii. De aici treaba devine serioasa. Panta e continua si din loc in loc, mai ales la curbe, se accentueaza. Pe harta drumul iti dispare. In realitate el este brici. Si urmeaza firul vaii Sarate.
Daca la stana eram la 1030 metri altitudine, pana in pasul dintre vai trebuie sa urcam o diferenta de inca trei sute de metri. Obosesc tot mai mult. Alternez pedalari de 3-400 metri, urmate de cate o pauza de jumatate de minut. Cand ma urc in sa parca-s ca nou! Dar nu pentru multe sute de metri. Totusi sa fiu al naibii de o imping la deal! Mint! Ma vad si mergand pe langa. Da` nu aveam ce face.

Am prins o bucata cu pietris mai mare pe drum si parca pedalez in gol pe el. Prea obositor. Daca pana aici am fost mai codas, cel putin de la stana l-am luat pe Geo. A obosit si el. Ii mai e si foame. Intr-o curba mai stransa (din aia cu „urechea la asfalt”) o prin pe Ioana. I-a sarit piciorul de pe pedala si si-a pierdut elanul. Ramane dupa Geo. Mai e un pic! Ma tot uit la altimetru si vad cum ma apropiu de altitudinea pasului.

Mai e o curba, inca una, alta mai larga, ma mai dau jos mai gafai la pedala si uite … vad o bariera. Ioi si cand paream ca-s fericit ma dezumflu complet cand vad ca drumul continua in panta si dupa bariera. Nu-i pasul? Si totusi e … cincizeci de metri mai sus. Ca sa dau bine la Paul si la Garcea, fortez un sprint de ultima suta de metri si dau din coada pe langa ei de parca as fi urcat tot muntele numai pe sa. Pssst! Sa nu ma dati de gol.

E ora unu. Am facut nici patru ore din Brasov pana aici, din care vreo una am pierdut-o la shopping si de ploaie. Am urcat de la 600 metri pana la 1316. E ceva. De aici trecem Carpatii. Dar, pana atunci, popas vere, ca doar n-am urcat tot muntele sa nu-mi trag si eu sufletul. Caise, ciocolate, apa, un gat zdravan de vin.

Era sa uit de berea ce s-a scurs prea repede si prea putina in cele patru gatleje pofticioase. Era doar una! Avem de toate. Si pofta de mancare avem, dar parca sta a ploaie si nu ne trebe acum. N-avem gand decat sa ne dam cat mai curand de vale si sa halim ce-avem prin traista la vreo carciuma in Azuga, rezemati de cate o bere. Batem palma? Pfuai ce fain e la vale! Panta serioasa, cat sa te bucuri de viteza si de baltile ce le iei din plin.

Frana! A inceput ploaia. Te dai jos, scoti geaca, pui niste ochelari de soare (nu-i soare, dar nu conteaza … nu mai ie mustele cu ochii!), te oftici ca nu ai husa la rucsac si manusi, iti faci cruce si dai drumul la acceleratie. Brrrrrr! Imi clantane dintii, imi vibreaza mainile, mi se zgaltaie capul, imi tremura bucile, dar e fain nene! Dupa cateva minute (m-am uitat acasa, erau patru), am atins fundul pantei, direct langa apa Azugai, la o altitudine de 1270 metri. De aici avem de tras doar pe vale pana la confluenta cu Prahova. Dam cu viteza din pedale, evitand pe cat putem baltile, dar dupa cateva minute vazand ca oricum sunt numai noroi pana in cap, renunt sa le mai driblez. Sa sara apa! Mai jos, lasam pe stanga si pe dreapta, drumuri forestiere care urca spre Retevoi, sau spre Susai si in ciuda insistentelor lui Paul de a trece Susaiul, decidem sa mergem tot spre Azuga. Doar asta fusese planul.

Imi revin in minte amintiri frumoase de la trofeul „Floare de Colt” din 2005, pe aceste coclauri. Am avut atunci tabara, undeva mai jos, intr-o mare poiana ce o folosea Ceausescu ca „heliport”. Ce ploi am prins atuncea … cu balti cam ca acuma. In dreptul pensiunii „Floare de Colt”, aflata intr-un luminis la limita dintre judete, facem un popas sa ne adunam cu totii, sa ne tragem sufletul si sa-i dam unui nene motiv sa se holbeze la noi ca la felul paispe. Sau s-o fi uitand urat la mine ca-i pozez de zor TAF-ul parcat peste drum? N-am habar.

Spre vale gasim ca nu suntem singurii pe bite pe aici. Mai intai trece unul pe o semicursiera, cu viteza spre deal, apoi ne mai intersectam cu un grup ca al nostru. Trecem fara pauza pe langa cabana Stevia iar pe la ora doua (in doar patruzeci de minute) am ajuns la marele cot al Azugii, din dreptul confluentei cu Valea Unghia Mica. De aici schimbam directia spre Est-Vest.

A iesit soarele. Se facu cam cald. Dar parca nu am nici un chef sa ma opresc sa mai dau toale jos. In frunte ne tot schimbam ordinea in functie de ritmul de pedalat alternat cu momente de coborat doar din intertie. Valea se largeste, iesim tot mai mult prin poieni largi. Raul meandreaza un pic si in albia minora isi face o suita de campuri mari de pietris exploatate in draci. Apoi, dinspre dreapta, prindem drumul ce vine de pe Limbasel (pare interesant de abordat intr-o zi, cu coborare ulterioara pe la Susai, Predeal si Valea Timisului; dar intr-o alta tura!) si intram victoriosi in orasul Azuga.

O ora facuta din pas pana aici. Sau 17 kilometri. Iar de acasa, trecusera 44. Destui. Garcea negociaza la o carciuma cu terasa si obtine acordul ca, rezemati in cate o bere, sa mancam la o masa de afara merindea noastra. Gagica de treaba la bar! Nu? Si incepem cu de toate pentru toti. Rosii, slana, ceapa, branza, carnati picanti, vin, bere … mai urmeaza somnul pentru siesta. Nu-i rau sa dormi cu capul pe masa si cu sticla facandu-ti umbra.

Cu greu ne mai urnim din loc. Si mai avem ceva de mers, caci am decis sa nu luam trenul. Dupa o ora de popas dam tare la pedale cei 3 kilometri ce ne despart de drumul national iar acolo tot elanul ni se taie. Deh! Avem de urcat Predealul. Nu-i mult. Doar 9 kilometri pana la punctul cel mai inalt. Si n-ar fi nici cine stie ce diferenta de nivel (vreo 100 metri), dar … oboseala e oboseala.

Ne strecuram cu grija pe marginea soselei, mai mult pe dreapta benzii de siguranta, avand grija sa nu luam santul. E bine ca e sambata si nu e prea mare traficul. Iar tirurile n-au oricum voie pe aici … Buna idee. Incet incet raman iar ultimul, iar pe la podul de peste Prahova, inainte de Predeal, de-abia mai trag la deal. Nu mai e mult. Mai e panta de la liceul Saulescu, apoi cea din dreptul garii si am ajuns! Nu acasa bre! Ce va grabiti? Daca ceva a meritat in toti kilometrii astia pedalati, pot sa o jur ca si-a facut toti banii coborarea spre Cotul Donului. Viteza nene! Curbe cu urechea la asfalt, dar cu ochii in spate sa nu vina vreun drac de sofer peste noi. Ce sa mai zic. Am prins si eu pentru prima data in viata mea un 50 km/h pe bicicleta. Si-o tinem tot asa in viteza cu pedale putine tocmai pana la Timisu de Jos. Mai dam cu putina apa peste noroiul de pe biciclete si suntem numai buni de intrat in oras. Ce sa mai. La ora cinci fara un sfert eram la Darste, unde l-am salutat din mers pe Paul si ne-am vazut noi de drum spre Brasov si Racadau.

Inca juma de ceas, si in caldura unei dupa-amieze fierbinti de vara (s-a dus naibii toata ploaia de dimineata) urcam cu bicicleta in carca cele cinci etaje … Cu totul … au fost 78 km, in sapte ore, cu o diferanta de nivel absoluta de 700 metri, dar mult mai mult urcata (vreo 900 de toti). Un traseu pe care ni-l doream de mult, si o tura pe care n-o s-o uitam prea curand.

Piperata si bine condimentata.