Blogul lui Emi v2.Beta

Trofeul “Ursul Carpatin” 2010

Emi Cristea — Mon, 06 Sep 2010 14:14:56 +0000

Biserici fortificate in Sud-Estul Transilvaniei (3)

Emi Cristea — Sun, 29 Aug 2010 14:17:11 +0000

Dimineata de 28 august ne urneste cu greu din oras. Vineri seara ne prinsese tarziu pe la terasele din centrul Brasovului, astfel ca primele ore ale zilei urmatoare nu-s chiar cele mai usoare. Ora 8 vorbita, se face ora 9 si, cu toate celelalte trebusoare de rezolvat inainte de drum, abia pe la 10 parasim Brasovul, cu prima tinta stabilita a fi Homorodul.
Avem doua planuri pe ziua de azi: sa cascam bine ochii dupa mormanele de gunoaie aflate in stanga si in dreapta itinerariului, si sa nu cumva sa ratam vreuna din frumoasele biserici sasesti dintre vaile Palosului si Homorodului. Si astea toate realizabile in ultima zi calduroasa a lunii august, urmand a ne pregati pe urma de zilele racoroase ale toamnei transilvanene.

Homorod. Dupa goana masinilor pe serpentinele Padurii Bogatii, urmeaza depresiunea linistita de la Hoghiz, acolo unde valea Homorodului se varsa in Olt iar dupa inca vreo 3-4 kilometri oprim masinile in mijlocul comunei Homorod, lang biserica saseasca din localitate. Lacas de cult sasesc are satul, sasi mai putini. Au mai ramas vreo zece, din spusele celui ce ingrijeste biserica. Zilele astea sunt insa de vreo patru ori mai multi, caci vreo 30 au venit in concediu din Germania.

Homorod romanic church (XIII century)

Biserica romanica din Homorod dateaza de la sfarsitul secolului XIII, in jurul anului 1270. Biserica se afla intr-o incinta fortificata poligonala, cu turnuri aflate in colturi. O incinta exterioara dubleaza sistemul de fortificatii. In interiorul bisericii am gasit o frumoasa orga in stil baroc, din secolul XVIII.

Am ajuns numai bine, cu vreo jumatate de ora inaintea slujbei de la ora 11, asa ca avem vreme sa dam o vizita prin biserica (cu amabilitatea celui ce are grija de ea). Impresioneaza simplitatea ei, curatenia si buna stare in care se afla. In spatele bisericii, in coltul nord-vestic al fortificatiilor se afla binenteles un “Turn al Slaninii”, exact ca la mai cunoscuta Viscri. Printre altele am inteles din surse ca incinta fortificata nu a fost cucerita niciodata.

De la Homorod incepe „munca” noastra de azi. Ca doar nu am venit doar sa ne distram. Trebuie sa urmarim in stanga si in dreapta drumului mormanele de gunoaie (daca exista sau nu), astfel ca ambele masini ruleaza pe sosea cu o viteza „de croaziera” de 30 km pe ora si cu avariile pornite pentru a nu fi injurati de ceilalti soferi. Prima „captura” este de fapt o capcana. O tabla ruginita ne face cu ochiul din camp. Tragem frana si sarim bucurosi din masina. Am gasit primele gunoaie! Alarma este falsa. Tabla e de fapt usa ruginita a unui tractor ce se tot invarte dintr-o parte in alta a terenului taind iarba cu o cositoare. Dezamagit, il conving totusi pe Oli sa dam o fuga pana la paraul Homorodului sa vedem de albia este curata. Hai sa zicem ca ceva ceva am gasit. Pe o craca, in mijlocul apei, troneaza un cauciuc inconjurate de tot felul de zdrente si pet-uri aduse de ape la viituri. Punct marcat!

Am ajuns in Cata. O frumoasa biserica ne opreste din drum. Din pacate nu prea reusim sa o fotografiem datorita amplasamentului. In curtea interioara putem intra pe langa scoala (am observat ca in zona satelor sasesti scoala se afla deseori in incinta bisericii), si ne invartim pe langa zidurile vechi si ferecate. Nu putem nici sa o inconjuram caci nava bisericii se termina brusc intr-un zid de aparare iar zidurile exterioare ale bisericii se blocheaza in zona de case fara acces stradal din partea asta. Singura solutie e sa ajungem undeva pe deal, sa privim tot monumentul de sus. Simplu … dar complicat.
Am aflat de la un localnic pe unde am putea ajunge sus. Ca-i prin tiganime nu este nicio problema. Mie mi s-au parut de treaba. Alt obstacol ne asteapta … podul de peste rau. Oli a trecut cu Golf-ul mai inalt, dar masina lui Stefan s-a infipt cu scutul in marginea unuia dintre cilindrii de beton. Ne-am cam speriat un pic, mai ales ca de sub masina incepuse sa picure ceva …
Ca sa zicem asa „am gustat” si ne-am convins ca nu e nici ulei si nici benzina. Ce naiba sa fie? Dupa vreo 20 de minute de „analize” cu lanterna, cu pipaitul, ne-am lamurit ca numai lichid-ul de la aerul conditionat poate sa fie. Oricum cheful de urcat pe deal ne-a trecut, asa ca am decis ca e mai inteligent sa ne continuam drumul pe sosea.

Principal railroad in Romania

Spre Palos au asfaltat bine. Asa se lauda si panourile galben/albastre de pe margine. Si daca pana acum ne-am multumit sa ne oprim la fiecare gramajoara ce depasea cu putin un metru, am avut si noi satisfactia (cam aiurea sa spui asa, nu?) de a gasi ditai groapa de gunoi a satului Palos. 15 metri in lungime, vreo 5 in latime, si vreo 3-4 in adancime. Ce contine? De toate. Carcase de masina, zdrente, sticla, tabla, plastic … si un stufaris mai incolo, din cauza caruia n-am putut eu ajunge la calea ferata (unde aveam niste viziuni fotografice …sic!, vorba amicului CristiF)

Apoi se termina brusc asfaltul, ramanand doar indicatoarele cu “drum reabilitat prin grija …” si praful ridicat in urma. Zici ca mai intai au plantat indicatoarele si doar pe urma s-au apucat de asfaltat. Am ajuns la o rascruce de drumuri. In dreapta e Harghita si cu usurinta poti vedea dealurile de pe cumpana de ape dintre Homorodul Mare si Tarnava Mare. Deocamdata trecem la stanga, peste calea ferata ce duce la Sighisoara, pentru a face un popas in una din fundaturile judetului Brasov.

Beia zici ca este capatul lumii. Nu este chiar asa, dar cu siguranta este capatul judetului Brasov. Pana si trenul ca sa intre in Mures trebuie sa strabata un lung tunel, dandu-ti impresia ca treci dintr-o lume in alta. Satul, l-am gasit linistit, intr-o amiaza de sambata, in care parca nimic nu se intampla. Vatra satului este tipic saseasca, cu spatii verzi largi intre case si drum, cu o mica depresiune inierbata in mijlocul satului, parca tinand loc de piata. Doar sasii nu mai sunt …

Corn filed in Beia village

Pe o coasta luceste in soare albul bisericii sasesti. A fost ridicata in secolul XIV. Se si vede ca este un stil diferit, mai nou decat cel de la Homorod. Fortificatiile au fost adaugate mai tarziu, in timpul lui Vladislav II Jagelon, intre 1493 si 1516, in doua etape. Erau trei turnuri de aparare. Astazi am mai vazut doar unul, aflat intr-o stare destul de buna. In biserica nu am putut intra. Portile erau bine ferecate cu grilaj si lacate.

Beia church (XIV century)

Local country road on Homorod Valley

Bisericile fortificate din Transilvania de Sud-Est

Emi Cristea — Thu, 01 Jul 2010 05:03:02 +0000

Viscri fortified church, Transylvania

Viscri village, Transylvania. View from the tower of the church

Biertan fortress, secondary tower

Biertan fortress, principal tower

Dealul Frumos (Sibiu), fortified church

Merghindeal church, Transylvania

One tower of Cincsor church, Brasov county

Praia da Rocha

Emi Cristea — Sat, 17 Apr 2010 12:48:15 +0000

Lisbon Tram

Emi Cristea — Sun, 21 Mar 2010 13:09:03 +0000

Etna, drumetie pe vulcan

Emi Cristea — Sun, 07 Mar 2010 08:03:15 +0000

Dimineata ne trezim pe o vreme senina si racoroasa. Aici, in Catania, doar diminetile sunt racoroase. Pe usa balconului, larg dechisa, intra mirosul de lava solidificata. L-am simtit din prima zi, cand am ajuns aici. Imi aduce aminte de mirosul pietrelor de pe terasamentul cailor ferate. Pai tot vulcanice-s si ele, nu?

Conul de peste 3000 metri se vede peste cladirile orasului, deasupra Domului. Sub noi, in Piata Federico di Svevia, se ridica din adancul pamantului zidurile uriase ale castelului Ursino. El este dovada ca istoria Siciliei nu poate sa nu depinda de capriciile vulcanului. Baza castelului se afla la 10 metri sub nivelul pietei. Explicatia e simpla. Catania de azi este ridicata pe un strat gros de lava, adusa pana aici de vulcan la eruptia din 1669. Normanzii cand au cucerit Sicilia, in secolul XI, au ridicat pe malul marii Mediteraneene un castel numit Ursino. Acum, marea e la aproape 2 kilometri. Vulcanul ca a ingropat Catania in lava acum 350 de ani ingropand si 17000 din cei 20000 locuitori ai orasului, a impins si marea indarat cu forta pamantului curgator.

Incarcam rucsaceii cu tot ce avem nevoie si pornim spre autogara. Un singur autobuz pleaca din oras spre Refugio Sapienza, baza de ascensiune spre vulcan, si acela e la ora 8 fara un sfert dimineata. Este o cursa AST (una din companiile siciliene de transport interurban), ce se ia din autogara AST aflata fata in fata cu gara Cataniei si costa 4 euro dus/intors. Cu greu, autubuzul se strecoara pe strazile inguste ale orasului, incepand sa urce piemontul muntelui. Traficul e dificil si abia dupa ce iesi din suburbiile orasului, incepi sa prinzi viteza. Am plecat de la nivelul marii si vom urca pana la 1900 metri, trecand prin orasul Nicolosi (800 m altitudine). Imediat ce iesi din oras poti vedea primele semne ale distrugerilor provocate de Etna in 1983 si 2001. Pe de-o parte si alta a soselei, prin gradini verzi, se pot vedea ici colea ingramadiri mari de lava solidificata. Apoi, urcand mai sus, soseaua traverseaza cateva campuri imense de lava, ea fiind de altfel distrusa de ultima eruptie. Industria turismului, prezenta oriunde in Sicilia, nu a lasat sa treaca prea multa vreme pana sa fie reconstruita calea de acces. Lasam in urma bogatele gradini si paduri crescute pe solul vulcanic, si intram intr-o zona arida in care doar soseaua mai schimba ceva din monotonia peisajului.

Am ajuns la Sapienza. Doar numele vorbeste de „refugiu” caci de fapt suntem intr-un mic complex de cabane turistice, din care cea mai mare si mai cunoscuta este Refugio Sapienza. Intr-o mare parcare, plina de chioscuri cu suveniruri si carti, coboram din autobuz, simtind brusc racoarea altitudinii. Deasupra cabanei se vede linia telefericului ce duce la cota 2500 (Funivia Terminal). Ne inghesuim si noi la coada ce se formase la bilete, cascand ochii pe pereti pe la harti, imagini si catre un televizor ce dadea imagini de sus (banuiesc ca de la Torre del Filosofi).

27 euro dus/intors/persoana. Atat costa „distractia” de a urca cu funicularul de la 1900 metri pana la 2500. Daca optam si pentru microbuzul 4×4 ce urca pana la Torre del Filosofi, mai scoteam inca pe atat din buzunar. Dar unde mai era farmecul de a urca pe jos (si apoi economia aia o puteam investi in celebra inghetata italiana, ce a constituit mare parte din bugetul nostru pentru Sicilia)?

Mica gondola porneste din loc si incepe sa urce, balansandu-se, pe coasta muntelui. Trebuie sa stea fiecare din noi pe cate o parte si pe centru. Asa ne-a informat la plecare. Altfel, poti sa te dai peste cap cu gondola, de la balans iar la mine n-am prea multa mancare ca s-o pot inlocui pe cea digerata nu de multa vreme. Sub noi peisajul arid, alterneaza cu roci mari, proaspat solidificate de la ultima eruptie, si cu campuri de nisip negru, de la eruptii mai vechi. Eroziunea lavei este puternica in timp. Din cand in cand mai vezi smocuri mici de plante verzi/galbui, semn ca natura va incerca in timp sa isi reia cursul firesc. Pana la urmatoarea eruptie! Cea din 2003 a distrus pana si funicularul si instalatiile de ski existente pe munte. Pare de necrezut, dar intr-adevar iarna Etna se transforma intr-un loc foarte cautat de schiori.
Pe sub noi vad la un momendat un grup de 3 batranei care urca cu spor poteca serpuita peste Muntele Silvestri. Ori n-au bani, ori au vointa, ori nu-i grabeste nimeni. Pe noi ne grabeste ideea ca de pierdem ultima telecabina la coborare, pierdem si autobuzul, si nu mi-as dori sa ma vad stand la ocazie spre aglomerata Catanie. Si pe de alta parte, este atat de arid si de comun peisajul incat iti vine sa cauti sa ajungi cat mai repede la punctele cu activitate vulcanica aflate in zona inalta a muntelui.

Am coborat din gondola la Piccolo Rifugio. Asa se numeste punctul final al instalatiei pe cablu care-ti scurteaza accesul spre varf. Suntem la 2498 m si incepe sa se simta tot mai tare aerul rece de altitudine. Odata scapati de stramtoarea gondolei iesim in drumul larg ce venea hai hui dinspre Sapienza, alaturi de alti turisti. De fapt alaturi de putinii care si-au pus in plan sa mearga pe jos mai departe. Majoritatea se inghesuie spre Mercedesurile 4×4 ce fac un dute-vino spre Torre del Filosofi.

Pe un panou indicator putem citi cateva sfaturi utile unei ture spre craterele centrale. Primul care sare in ochi este sfatul de a fi neaparat insotit de un ghid pentru a fi mai in siguranta. Pe acesta il ignoram ca doara n-am venit in Sicilia sa imbogatim activitatea de ghidarie si apoi avem destula experienta montana pentru a urca singuri pana la Torre del Filosofi (planul minimal) iar vremea pare mai stabila ca niciodata. Prin urmare ne asternem bocancii la drum, ignorand in schimb si al doilea sfat de a nu urma drumul carosabil ce duce sus, caci te vor umple Mercedesurile de praf din cap pana in picioare. Perfect sfat! Mai lipsea insa sa gasim si acea poteca marcata. Cel putin pe aici … nu-i!

La prima curba a drumului intalnim doua excavatoare care sapa de zor la stanga de noi. Vreun nou drum? Ne indreptam spre partea dreapta a muntelui, catre La Montagnola. Craterul acesta s-a format la eruptia din 1763 si este situat la 2638 metri altitudine. Spre el se vede o poteca clara, care ne indeamna la drum. Nu de alta, dar decat sa urcam pe drumul prafuit, pe unde la fiecare cateva minute trece un autobuz, mai bine ne cocotam un pic spre primul crater serios ce l-am intalnit pe Etna.

In autobuz cunoscusem o familie de romani. Doamna, domnul si vreo trei pusti, unul mai neastamparat decat celalalt. Credeam ca aici scap de ei (destul de lipiciosi dar simpatici), si cu toate astea ii vedem venind in urma noastra. Eh, or obosi ei odata …

Poteca suie de-a coasta mai mult, panta craterului stins, pentru ca dupa vreo zece minute sa se bifurce. La dreapta sui pe Montagnola, iar la stanga cobori intr-o mica depresiune (Pian del Lago) dincolo de care se vede drumul de masina. Daca vrem sa ajungem pe Etna, pe acolo e calea! O scurta pauza mai da hainele jos de pe noi, ca desi suntem atat de sus, caldura soarelui incepe sa razbata racoarea. Pe cer nu e niciun nor, doar acolo sus pe Etna un firisor fumegand imprejurul craterelor, dar fara a avea vreo legatura cu fenomenul de condens.

In Pian del Lago poteca isi pierde conturul, dar cate un bat infipt in nisipul negru ghideaza calea. Totul a devenit prafos, zici ca esti intr-un desert. Doar nuantele difera. Aici totul este negru. Si n-ai cum sa nu evidentiezi si mirosul specific. Dincolo de drum peisajul nu se schimba prea mult, doar aparitia rocilor solitare mai diversificand atmosfera.
Craterele centrale nu se vad inca. Sunt ascunse bine dincolo de Frumento Supino, un crater de 2844 m, in spatele caruia ar trebui sa fie Torre del Filosofi (punctul terminus al calatoriei cu Mercedesul). Noi urcam poteca destul de usoara, pe sub coastele de lava ale lui Supino, avand grija ca la fiecare sfert de ceas sa ma opresc si sa scutur bine bocancii de pietricele. Daca si-ar fi avut vreo utilitate parazapezile lasate acasa … acum era momentul!

Inca doua-trei serpentine si poteca se bifurca. Avem de ales … o urcare pe linia de cea mai mare panta spre Frumento Supino sau inca unele serpentine de-a coasta mai mult si apoi o urcare usor mai tare spre drumul ce duce la Torre del Filosofi. Desi craterul din stanga mi-ar face cu ochiul (sus se si vede o linie continua de turisti gura casca inspre partea opusa la ce se intampla probabil prin hauri), panta ma dezarmeaza. Imagineaza-ti sa urci o duna de nisip inclinata la 30-40 de grade. Cam sadic …

Cateva serpentine destul de largi ne suie spre drumul de masina, dar nu-l atingem caci mergem paralel cu el pe pamantul nisipos. De aici se deschid craterele centrale si putem admira peisajul pe care l-am tot poftit. Cel din dreapta desi nu pare a fi cel mai inalt, fumega de zori, peste pantele galbui-rosiatice colorate de emanatiile sulfurice. E vorba de Cratere di Sud-Est putin mai inalt de 3000 de metri (cu exactitate 3067 m). Din el s-au scurs printre cele mai din urma eruptii de lava (cea din 2006) care s-au coborat pe coastele muntelui spre est si spre sud-vest. De altfel printr-unul din aceste campuri de lava vom strabate noi mai departe spre varful Etna. Mai la stanga de Cratere di Sud-Est se vede celebrul Bocca Nuova, cascat chiar langa varful principal al Etnai (cel cu cota de 3321 m), care varf se distinge bine de aici, acoperit cu alb (tot de la sulf, caci zapada vine mai tarziu de octombrie).

Mai sunt vreo doua sute de metri si ajungem la Piatra Filozifilor (Torre del Filosofi). Facem o scurta pauza, cat sa citim ce scrie pe panourile indicatoare. Dincolo de gardul de lemn ce inconjoara refugiul, incepe „zona periculoasa” a muntelui, acolo unde se recomanda sa urci doar cu ghid. Vremea este impecabila astazi, asa ca vom trece peste toate avertismentele si vom incerca sa ajungem sus sau pana unde ne-or tine puterile (nu-i suficient ca aerul e rar, mai e si imbibat bine cu miros toxic de sulf).

Lasam in urma grupurile mari si zgomotoase, aduse pana aici de vehiculele 4×4 si patrundem pe un drum bine sapat prin campurile mari de lava. La inceput traversam lava veche de cateva zeci de ani, destul de dezintegrata, iar apoi intram intr-o zona cu urme ale eruptiei din 2006. Incet, dar sigur, luam altitudine, si cand ajungem pe la 3000 metri ne oprim pentru pranz. Insiram la marginea drumului, peste cateva pietroaie vulcanice, punga cu mancare si incepem sa roadem la salam italienes, masline si mozzarella ieftina si proasta (asa se intampla cand te zgarcesti). Ochii ni-s atenti mai mult la craterele centrale decat la mancare si mintea ne e mai mult sus.

Ne-am decis! Urcam pana sus. Am intalnit un baiat si o fata ce veneau de pe Etna. Au ales traseul ce ocoleste tot varful pentru a urca spre cratere dinspre nord. Noi suntem cam in limita de timp, asa ca daca vrem sa facem ceva trebuie sa luam muntele in piept, de aici, pe o poteca ce abia se distinge pe versant (prin coloritul usor diferit fata de restul pamantului). Nici nu m-as fi gandit ca e poteca, daca n-as fi zarit doua siluete ce tot urcau ce vreo jumatate de ceas si acum erau foarte aproape de varf.

M-am uitat la ceas. Este ora 13. Daca bagam tare, la ora 14 suntem pe varf si ne ramane timp suficient sa ne intoarcem la telegondola. Doar ca e usor de socotit si mai greu de urcat. De aici, de la 3000 metri aerul a devenit de nerespirat. La fiecare adiere de vant ce coboara dinspre crater, sulful toxic ne inabusa respiratia. Urcam foarte incet, pas cu pas. Apoi ne oprim, ne intoarcem cu privirile spre poale si respiram cum putem pe sub baticurile ce le tinem la gura si la nas. Cei doi ne-au sfatuit sa mancam multe dulciuri. Se zice ca respiri mai usor si nu simti asa tare gazul. Mai urcam un pic. Am trecut de 3000 metri. Dora ar vrea sa se intoarca. Parca si eu. Se razgandeste. Da-o-nolo. Ne-am oftica amandoi sa ne intoarcem de aici. Cat mai e? La 3200 panta s-a imputit rau de tot si poteca e tot mai nisipoasa. Un metru urc, jumatate imi fuge inapoi prin nisipul tot mai adanc. In dreapta, Cratere di Sud-Est e sub noi. Apoi ne intalnim cu un grup ce coboara. Nu mai e mult. Deja nu mai zarim craterul, semn ca suntem pe panta de sub creasta.

Ultimii douazeci de metri parca nu se mai termina. Suntem la aproximativ 3300 metri dupa GPS (mai precis la 3280 m). Ce vad de aici intrece orice asteptare. Nici nu reusesc sa identific craterele (abia la coborare aveam sa-mi cumpar o harta …). In dreapta, la vreo 200 de metri pare a fi o zona stancoasa putin mai inalta. Cu siguranta varful. Da` naiba stie care o mai fi si ala, ca din cele trei cratere care le vad, nu pare a fi vreunul mai inalt ca altul.

La doi metri de mine se casca haul. Cateva sute de metri, iar de jos urca coloane de fum. Toti peretii sunt alb-galbui-rosiatici. Uite ce am inhalat eu pana aici. Mi-au inghetat mainile de declansatorul Nikonului, dar nu ma pot opri. De cate ori in viata ti-e dat sa urci pe Etna? Normal ca trebuie sa furi cat mai multe poze … Mi-as fi dorit o eruptie, doua, din alea cu coloane de lava arzand, cat sa dau un tun fotografic. Dar mai bine nu … Te uiti de jur imprejur, tragi bine in piept tot peisajul (avand grija sa nu tragi si prea mult sulf), dupa care zici: La valeee si zi mersi ca n-a erupt chiar azi!

Zgribuliti de frig (sa fie pe la 0 grade, daca nu mai jos), n-am stat decat 10 minute pe varf apoi ne insiram pe acelasi drum pe care am venit. Nu suntem singuri. O echipa de turisti cu camere mari de filmat, insotiti de doi ghizi, coboara inaintea noastra. Ei sunt destul de sociabili. Ghizii mai morocanosi … Deh, facem parte din breasla celor care urca singuri pe munte, si nu cotizeaza la buzunarul ghizilor montani ?. Acu` sa nu le fie cu suparare. Clienti cu siguranta or gasi peste tot, astfel incat sa nu simta la buget ca le-am lipsit chiar noi doi.

Pe la jumatatea pantei, ne lasam mai la stanga pe o alta poteca abia ghicita. Se pare ca scurteaza mai mult drumul spre „casa”. Apoi „nisipul” se termina si incepe iar campul de lava, cu poteca clara ce il traverseaza.

La vale nu va mai plictisesc cu detalii. Am intrat iar in drumul lat ce duce la Torre del Filosofi, de unde ne-am dat mai departe la vale spre Piccolo Rifugio pe aceeasi poteca pe care am urcat. Dupa-masa a adunat si ea primii nori spre Etna (in primele zile desi toata coasta Siciliei era inundata de soare, vulcanul a stat mereu ascuns sub norii negri), astfel ca ne bucuram ca numai bine am prins cele mai bune ore din saptamana asta pentru ascensiune.

La gondola nu era prea mare inghesuiala. Am ajuns aici mai repede decat am crezut. Daca ascensiunea ne-a luat vreo 3 ore, am coborat cei 800 metri diferenta de nivel doar intr-o ora. E drept, n-am facut pauze decat atunci cand nu mai suportam pietrisul din bocanci (bine ca n-am avut vreo idee „inteleapta” de a fi incercat sa urcam in adidasi …). Mai avem o ora pana la autobuz. Pierdem vremea pe la Refugiu Sapienza, la o cola si un ceai pe terasa, la caldura dupa-amiezii. Mi-era asa o sete de Cola rece, ca nici nu m-am uitat la pretul de 2,5 Euro. Sa fie primita!

Si acum, cand cu siguranta nu mai aveam nevoie, am gasit si harta mult dorita cu Etna. Probabil ca nu voi mai ajunge vreodata pe aici, dar nici nu puteam sa ratez sansa de a-mi completa colectia cu o minunata harta topografica a muntelui pe care tocmai am urcat. Si nici nu m-am zgarcit la buzunar sa dau 7 euro …

In autobuz aceeasi lume ca la venire. Normal … e doar unul pe zi. Apoi incepe sa reapara verdele in peisaj, pe urma oraselul Nicolosi, suburbiile Cataniei si la final aglomeratul oras.

Seara mancam la racoarea terasei suspendate in dreptul Castelului Ursino. Un somn lung si fara griji, iar maine putem pleca linistiti spre casa, caci am vazut tot ce ne-am dorit …

Ariverderci Sicilia.

Poveste de iarna, Sirnea

Emi Cristea — Wed, 03 Mar 2010 12:48:42 +0000

16 ianuarie 2010. O zi ce nu anunta prea multe, dar care s-a lasat cu fotografii rare.

Veveritul de la sedinta

Emi Cristea — Thu, 04 Feb 2010 08:20:50 +0000

Asta ar fi cel mai mititel membru Floare de Colt

Pregatiri de Craciun

Emi Cristea — Wed, 02 Dec 2009 07:17:00 +0000

Putea sa zica si cate kile …

Care mi-ati pitit soarecele?

Emi Cristea — Fri, 30 Oct 2009 15:08:47 +0000

Ce bezna e acolo …

Las` tu ca ma pricep eu …

Baaah … care-a stins becul??

Deci … care mi-ati pitit soarecele?

Morala: Nea Gheorghita are o cana mai putin in bucatarie …

De ce plangi Don Director?

Emi Cristea — Mon, 19 Oct 2009 07:30:33 +0000

… mi-au taiat unii motzul

Iarna in octombrie

Emi Cristea — Wed, 14 Oct 2009 16:29:06 +0000

… unii se bucura, altii nu. Eu, nu

Dom` director!

Emi Cristea — Mon, 07 Sep 2009 18:28:59 +0000

Daca aveti nevoie de un director de incredere, vi-l recomand. Dar, atentie! Nu molfaiti in fata lui … i se face pofta! Manca mult, caca mult si in pauze rade.

Miting aviatic la Ghimbav

Emi Cristea — Sun, 09 Aug 2009 18:39:29 +0000

Zoltan Veres, unul din cei mai spectaculosi piloti acrobati din lume. Auzi ca de meserie e pilot de Boeing 737. Acolo o fi invatat sa faca toate manevrele alea de se da peste cap?

L-am vazut si pe Adelin Petrisor )

Garcea :: Stiri din Caucaz

Emi Cristea — Mon, 27 Jul 2009 19:56:00 +0000

27 iulie 2009 :: ora 21.00
“Prima zi, ora 21. Altitudine: 4070 m. Ceva durere de cap. Ninge ca in povesti. Macar nu bate vantul. In noaptea asta testez sacul.”

29 iulie 2009 :: ora 14.30
“Azi 4814 m. Record personal doborat. Maine e ziuea cea mare!”

30 iulie 2009 :: ora 13.00
”Ora lorala 10 si 5. 10 romani aflati in tabara de baza de la 4050 m, ajung pe varf. Cunoscuti: Gabi, Sorin si binenteles io … VICTORIEEEEEE!”

Sursa foto: http://www.summitpost.org/

Simetrie

Emi Cristea — Mon, 27 Jul 2009 13:47:52 +0000

26 iulie 2009, pe malul Marii Negre ..

Brasov – Piata Sfatului

Emi Cristea — Thu, 16 Jul 2009 14:21:34 +0000

Iulie 2009 :: Piata Sfatului
Mai jos puteti vedea cateva fotografii luate in Piata Sfatului, din Brasov, intr-o dupa-masa frumoasa de iulie (cred ca era 14, ziua Frantei)

In jurul Pietrei Mari

Emi Cristea — Mon, 13 Jul 2009 09:04:29 +0000

Ar fi inceput frumos ziua, daca n-as fi avut capul cat un pepene rosu si senzatia ca cineva alearga pe „acoperisul” meu. Deh din cand in cand, vineri seara se intampla ca niste prieteni sa scoata lumea in oras cu prilejul schimbarii unor foi din calendar. Am aruncat ochii pe geam, in speranta ca stropii de ploaie imi vor salva ziua si nu ma vor lasa sa plec cu doua pedale sub picioare pentru cateva ore ce se anuntau grele. N-a fost asa … era placut afara.

Desi prognoza spunea si despre alte cele. La 9 si un sfert eram in fata blocului la Garcea. Dau drumul la GPS, resetez toate la zero caci eram tare curios de ce statistici velopedice voi obtine astauzi. Inca sunt profan in ce inseama ture de bicicleta de drumuri forestiere si cu lungimi serioase. Prin urmare … Garcea e cam ofticat de cu dimineata. Unii intarzie (hehe, de data asta nu-s eu, ma simt mai bine). Asa ca nici bine nu ne adunam cei patru din Brasov (eu, Garcea, Jovanna si Geo) si dam pedala serioasa spre Sacele, urmand itinerariul strazilor Calcarului, Carpati, Poienelor si apoi prin spatele Kauflandului iesind la drumul national. Dinspre Piatra Mare se aduna nori grei, dar cui ii pasa? Peste noi e inca soare si ma incearca senzatia de bucurie ca am avut inspiratia sa iau nadragi subtiri cu aerisire serioasa. De ma imbracam in polartec, imi faceam viata si mai grea decat e, oricum.

Ce sa zic, drumul prin Sacele nu-i prea de povestit. Sau nu e interesant. Cum e sa strabati la pedala un oras lung de 8 kilometri, pe o sosea ingusta, plina de curbe inghesuite in case si cu Tiruri fluierand pe la urechi (sau tragand cate un claxon marinaresc). Am privit traversarea asta ca pe o utila experienta/acomodare la mersul pe drumurile nationale.

De langa Politie l-am cules pe Paul. Ce echipat e asta don’le. Zici ca vrea sa faca turul Romaniei. Plin de gadgeturi cicloturistice. Deh, mai avem multe de cumparat … Dar pasiunea e la fel mare. Nu? Am plecat de acasa fara mancare. Mda. Se mai intampla. Aproape de capatul orasului tragem o „halta de ajustare” dupa cum se zice, si intram furtunos intr-un minimarket de cartier. Slana, ceapa, rosii, carnati, urda, paine, bere … toate se salta singure din raft si se inghesuie in rucsaci. Sa vezi ce masa tragem noi mai incolo … deja imi ploua in gura! Pocita mi-e gura. Sau gandul.

Cand iesim din magazin ploua de-a binelea … si nu in gura. Ci in cap, in rucsac, pe sa … mda! Ar fi fost buna macar o husa pentru rucsacel. Dar unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. N-am nene! Sunt sarac.
Unii poate ati auzit de Garcini. Altii poate nu. Va zic eu ce-i. Pentru detalii mai multe, contactati-l pe Garcea. Sa revenim! Garcini este un cartier prapadit, la marginea Sacelelor, acolo unde drumul national spre Cheia, trece peste un pod, limita intre civilizatie si haiducie. Cu ce este deosebit acest cartier? Cu tiganii care-l populeaza. Nu-ti cere nimeni sa fii rasist, dar tiganimea asta n-are nicio treaba cu societatea. Crezi ca munceste vreunul? De mici sunt invatati cu mana intinsa, pe la „gimnaziu” trec la iuteala degetelor, iar pe la 18 ani iti dau in cap pentru mai nimic. Mda! Iar noi aveam de strabatut ulita noroioasa, printre casele „Bagdadului” romanesc de la marginea orasului. Si s-au inmultit d’le ca ciupercile dupa ploaie.

Daca acum zece ani, abia erau cateva case pe firul vaii Garcin, la deal, acum mergi cativa kilometri buni, pedaland cu teama si cu ochii in patru sa nu se trezeasca vreunul „ca-i incurci”. Cel mai interesant mi-a fost dat sa vad, in haiduia asta, o mica piata improvizata la marginea unui gard, cu o ladita de rosii, una de ceapa, ceva castraveti … Ala da, comerciant curajos … sau cine stie de pe unde proveneau legumele. Hehe!
Valea Garcinului coboara de-a-ndoaselea Pietrei Mari. Si vine din muntii Baiului (firul mic de sub Pasul Azuga, iar firul mare de sub varful Tigaile, 1699 m) separand Piatra Mare de muntii mai scunzi ai Rentei si Vaidei (ce umplu spatiul carpatin de pana la muntii Ciucas).

N-am scapat bine de Garcini (si-am scapat cu bine, desi Jovana a scapat o injuratura mai cu voce tare, ce cu usurinta ne-ar fi putut fi fatala printre haiducii aia), ca am dat de celalalt drac … ploaia! Am vazut noi ceva negru si urat coborand spre Sacele dinspre munti. Dar am tratat cu oleaca de superficialitate si acum ne-a prins cu nadragii in vine taman acolo unde nu era niciun adapost. Sau … doar n-avea sa ne adapostim in tiganime. Am tras tare la pedale prin ploaia torentiala, nemaipasandu-ne de balti, caci oricum eram totuna cu ele, spre cantonul silvic Garcini. Isi faceau cruce cei de prin masini, ca insistam noi la deal, cand toate fugeau la vale, dar nu voiam sa renuntam de pe acum. Asa pornit eram la pedalat, ca am trecut in viteza si de canton si de bariera, sub privirile mirate ale paznicilor silvici. Eu in schimb eram geana cu ochii pe o casa parasit cateva sute de metri mai sus, in care oricum nici nu aveam cum sa intru. Nu stiu ce a fost in mintea mea. Doar strigatele lui Garcea m-au trezit si m-au facut sa-mi dau seama cat de stupid sunt. Doar nu aveam sa ma adapostesc ca vacile sub copaci.

Ud pana in chiloti, cu adrenalina ridicata la maxim, trec nepasator si peste santul mlastinos, pe care oricum nu l-am vazut. Acum mai am si noroi pana in sosete. Dar … acum suntem la adapost. Nenii aia de la canton isi cam rad de noi, dar cui ii pasa? Ploaia sa stea … si mai discutam. N-am schimbat tricoul. Daca mai vine una? Sa ude si rezerva? L-am dat jos, si stau asa cu pielea la soare (care nu-i), aratand la lume bratele bronzate in stil „tractorist”. Dupa ceva asteptari, dupa ceva fulgere bubuite prin imprejurimi, ne-am urnit cu greu la drum. Soarele a dat repede, risipind emotiile si uscand problemele de pe noi. Valea devine tot mai interesanta. Ceturile de dupa ploaie se ridica de pe munti, aratandu-ne cusmile impresionante ale Carbunarii (1319 m) si ale Gatului Chivei (1639 m). Si inca nu se vad marile caderi de pereti. Un mosulica mai negricios, aparut de dupa niste boscheti cu ceva ciuperci si flori in mana, ne intreaba curios: incotro.

-Apa-i cale lunga mai baieti pana la Azuga asta.

Eh, lasa ca-s destule locuri inierbate pe unde sa ne odihnim cururile. Am trecut de Valea Musatului si acum ne apare o bifurcatie de drumuri. La stanga (cum urci) se duce Ramura Mare a Garcinului, pe care daca o urmezi poti urca spre Cabana Rentea (cabana neturistica, cu folosinta militara). Garcea ne asigura ca e destul de pieptoasa panta si dupa noroiul formata pe afara nu e prea prietenos de impins la deal pe acolo. Un pic spre dreapta, dar cu siguranta inainte, continua drumul pe Ramura Mica. Asta e al nostru. Pe dreapta lasam cabanele de la „Ursu” (ele tin de Facultatea de Silvicultura din Brasov), pe unde dormisem si eu acum multi ani pe cand aveam „intrari” acolo. Strabatem poieni tot mai largi si mai frumoase, cuibarite pe vale pe sub versantii abrupti ai Pietrei Mici, pe un drum bine intretinut (si te miri de ce, ca pe harta apare ca se infunda spre capatul vaii).

Odata cu panta ne scade si avantul. Pe anumite portiuni ajungem pe foaia cea mai mica si pe pionionul cel mai mic. Sau 1 la 1 cum ar scrie pe viteze. E bine ca inca nu ne-am dat jos la impins.Cu ceva emotii trecem prin turma unui nea cioban ce sta impasibil rezemat de bata. Din fericire cainii au colaborat exemplar la nepasarea lui neica si ne-au tratat cu ignorare completa. E de bine! Soarele da tot mai tare pe ceafa noastra. Ce buna e palaria … pacat ca a ramas in balcon. Doua dureri de cap, nu una!

O buturuga proptita in mijlocul drumului face cu ochiul Ioanei. Pauza intr-un picior pe ea. E fain. Nici nu trebuie sa te dai jos de pe sa. Se aduna toti, impartim frateste o ciocolata si singurul bidon de apa in care se gaseste apa. Urmatoarea alimentare la stana, la izvor. Ca doar nu om bea din raul tulburat de ploi. N-am putut sa inteleg cum trei din cinci au fost chiori. Dar altfel nu se explica cum au trecut pe langa jgheabul cu apa. I-o fi fermecat peisajul cu stanci pravalite dinspre Piatra? Pajistea verde de langa stana? Tare multa sensibilitate pe oamenii astia. Nu?

Trag cu Garcea pe dreapta. Umplem peturile. Lasa ma sa fie destula, ca cine stie pe unde ne termina setea. Mai sus, dupa curba, in dreptul stanii, ne alaturam grupului … la barfa. Ca nimeni nu are chef sa se grabeasca. Cei doi ciobani sunt dornici si ei de vorba, asa ca se pune de-un dialog intre Garcea si ei, asa de-un sfert de ceas. Si-n sfertul asta de ceas profit eu sa ma joc cu un aparat foto si doi magarusi care stateau asa de fain la pozat. Doi magarusi e greu spus. De fapt e o magarita mai mare, tanara mamica si un magarus mai mic, care din cand in cand isi face loc la tata mamii sa mai traga o dusca. Magarule! Deja esti holtei. Ia de fugi de sub fusta matii.

Impresionant abruptul Pietrei Mari. De aici distingi bine brana pe care se strecoara, pe sub Piatra Scrisa, poteca de vara ce duce de la cabana spre Stana din Pietricia. Peretii se lasa, unii pentru cateva sute de metri, verticali spre culoarul adanc al Garcinului. Nu prea ai pe unde sa te sui inspre acolo. Dar, cu toata prapastia ce se ridica peste cat cuprinzi cu ochii, o poteca turistica da din coate si isi face loc spre cabana Piatra Mare (1630 m altitudine), printr-un valcel impadurit, ce se lasa dintre Vf. Puscas si platoul pe care se afla cabana (Poiana Surii de Piatra). Nu cred sa-ti ia mai mult de un ceas si jumatate pana sus. Haideti bre la drum. Si tu lasa magarii in spate ca mai avem un deal de luat la pedale.

Aici am fost la Stana din Garcinul Mic. Nu stiu de asta-i numele dar aici e obarsia vaii cu acelasi nume. Ca de aici in sus, Garcinul Mic se aduna din doua paraie, Valea Smeurisului, coborand iute din Piatra Mare, si Valea Sarata, venind dinspre Pasul Azugii. De aici treaba devine serioasa. Panta e continua si din loc in loc, mai ales la curbe, se accentueaza. Pe harta drumul iti dispare. In realitate el este brici. Si urmeaza firul vaii Sarate.
Daca la stana eram la 1030 metri altitudine, pana in pasul dintre vai trebuie sa urcam o diferenta de inca trei sute de metri. Obosesc tot mai mult. Alternez pedalari de 3-400 metri, urmate de cate o pauza de jumatate de minut. Cand ma urc in sa parca-s ca nou! Dar nu pentru multe sute de metri. Totusi sa fiu al naibii de o imping la deal! Mint! Ma vad si mergand pe langa. Da` nu aveam ce face.

Am prins o bucata cu pietris mai mare pe drum si parca pedalez in gol pe el. Prea obositor. Daca pana aici am fost mai codas, cel putin de la stana l-am luat pe Geo. A obosit si el. Ii mai e si foame. Intr-o curba mai stransa (din aia cu „urechea la asfalt”) o prin pe Ioana. I-a sarit piciorul de pe pedala si si-a pierdut elanul. Ramane dupa Geo. Mai e un pic! Ma tot uit la altimetru si vad cum ma apropiu de altitudinea pasului.

Mai e o curba, inca una, alta mai larga, ma mai dau jos mai gafai la pedala si uite … vad o bariera. Ioi si cand paream ca-s fericit ma dezumflu complet cand vad ca drumul continua in panta si dupa bariera. Nu-i pasul? Si totusi e … cincizeci de metri mai sus. Ca sa dau bine la Paul si la Garcea, fortez un sprint de ultima suta de metri si dau din coada pe langa ei de parca as fi urcat tot muntele numai pe sa. Pssst! Sa nu ma dati de gol.

E ora unu. Am facut nici patru ore din Brasov pana aici, din care vreo una am pierdut-o la shopping si de ploaie. Am urcat de la 600 metri pana la 1316. E ceva. De aici trecem Carpatii. Dar, pana atunci, popas vere, ca doar n-am urcat tot muntele sa nu-mi trag si eu sufletul. Caise, ciocolate, apa, un gat zdravan de vin.

Era sa uit de berea ce s-a scurs prea repede si prea putina in cele patru gatleje pofticioase. Era doar una! Avem de toate. Si pofta de mancare avem, dar parca sta a ploaie si nu ne trebe acum. N-avem gand decat sa ne dam cat mai curand de vale si sa halim ce-avem prin traista la vreo carciuma in Azuga, rezemati de cate o bere. Batem palma? Pfuai ce fain e la vale! Panta serioasa, cat sa te bucuri de viteza si de baltile ce le iei din plin.

Frana! A inceput ploaia. Te dai jos, scoti geaca, pui niste ochelari de soare (nu-i soare, dar nu conteaza … nu mai ie mustele cu ochii!), te oftici ca nu ai husa la rucsac si manusi, iti faci cruce si dai drumul la acceleratie. Brrrrrr! Imi clantane dintii, imi vibreaza mainile, mi se zgaltaie capul, imi tremura bucile, dar e fain nene! Dupa cateva minute (m-am uitat acasa, erau patru), am atins fundul pantei, direct langa apa Azugai, la o altitudine de 1270 metri. De aici avem de tras doar pe vale pana la confluenta cu Prahova. Dam cu viteza din pedale, evitand pe cat putem baltile, dar dupa cateva minute vazand ca oricum sunt numai noroi pana in cap, renunt sa le mai driblez. Sa sara apa! Mai jos, lasam pe stanga si pe dreapta, drumuri forestiere care urca spre Retevoi, sau spre Susai si in ciuda insistentelor lui Paul de a trece Susaiul, decidem sa mergem tot spre Azuga. Doar asta fusese planul.

Imi revin in minte amintiri frumoase de la trofeul „Floare de Colt” din 2005, pe aceste coclauri. Am avut atunci tabara, undeva mai jos, intr-o mare poiana ce o folosea Ceausescu ca „heliport”. Ce ploi am prins atuncea … cu balti cam ca acuma. In dreptul pensiunii „Floare de Colt”, aflata intr-un luminis la limita dintre judete, facem un popas sa ne adunam cu totii, sa ne tragem sufletul si sa-i dam unui nene motiv sa se holbeze la noi ca la felul paispe. Sau s-o fi uitand urat la mine ca-i pozez de zor TAF-ul parcat peste drum? N-am habar.

Spre vale gasim ca nu suntem singurii pe bite pe aici. Mai intai trece unul pe o semicursiera, cu viteza spre deal, apoi ne mai intersectam cu un grup ca al nostru. Trecem fara pauza pe langa cabana Stevia iar pe la ora doua (in doar patruzeci de minute) am ajuns la marele cot al Azugii, din dreptul confluentei cu Valea Unghia Mica. De aici schimbam directia spre Est-Vest.

A iesit soarele. Se facu cam cald. Dar parca nu am nici un chef sa ma opresc sa mai dau toale jos. In frunte ne tot schimbam ordinea in functie de ritmul de pedalat alternat cu momente de coborat doar din intertie. Valea se largeste, iesim tot mai mult prin poieni largi. Raul meandreaza un pic si in albia minora isi face o suita de campuri mari de pietris exploatate in draci. Apoi, dinspre dreapta, prindem drumul ce vine de pe Limbasel (pare interesant de abordat intr-o zi, cu coborare ulterioara pe la Susai, Predeal si Valea Timisului; dar intr-o alta tura!) si intram victoriosi in orasul Azuga.

O ora facuta din pas pana aici. Sau 17 kilometri. Iar de acasa, trecusera 44. Destui. Garcea negociaza la o carciuma cu terasa si obtine acordul ca, rezemati in cate o bere, sa mancam la o masa de afara merindea noastra. Gagica de treaba la bar! Nu? Si incepem cu de toate pentru toti. Rosii, slana, ceapa, branza, carnati picanti, vin, bere … mai urmeaza somnul pentru siesta. Nu-i rau sa dormi cu capul pe masa si cu sticla facandu-ti umbra.

Cu greu ne mai urnim din loc. Si mai avem ceva de mers, caci am decis sa nu luam trenul. Dupa o ora de popas dam tare la pedale cei 3 kilometri ce ne despart de drumul national iar acolo tot elanul ni se taie. Deh! Avem de urcat Predealul. Nu-i mult. Doar 9 kilometri pana la punctul cel mai inalt. Si n-ar fi nici cine stie ce diferenta de nivel (vreo 100 metri), dar … oboseala e oboseala.

Ne strecuram cu grija pe marginea soselei, mai mult pe dreapta benzii de siguranta, avand grija sa nu luam santul. E bine ca e sambata si nu e prea mare traficul. Iar tirurile n-au oricum voie pe aici … Buna idee. Incet incet raman iar ultimul, iar pe la podul de peste Prahova, inainte de Predeal, de-abia mai trag la deal. Nu mai e mult. Mai e panta de la liceul Saulescu, apoi cea din dreptul garii si am ajuns! Nu acasa bre! Ce va grabiti? Daca ceva a meritat in toti kilometrii astia pedalati, pot sa o jur ca si-a facut toti banii coborarea spre Cotul Donului. Viteza nene! Curbe cu urechea la asfalt, dar cu ochii in spate sa nu vina vreun drac de sofer peste noi. Ce sa mai zic. Am prins si eu pentru prima data in viata mea un 50 km/h pe bicicleta. Si-o tinem tot asa in viteza cu pedale putine tocmai pana la Timisu de Jos. Mai dam cu putina apa peste noroiul de pe biciclete si suntem numai buni de intrat in oras. Ce sa mai. La ora cinci fara un sfert eram la Darste, unde l-am salutat din mers pe Paul si ne-am vazut noi de drum spre Brasov si Racadau.

Inca juma de ceas, si in caldura unei dupa-amieze fierbinti de vara (s-a dus naibii toata ploaia de dimineata) urcam cu bicicleta in carca cele cinci etaje … Cu totul … au fost 78 km, in sapte ore, cu o diferanta de nivel absoluta de 700 metri, dar mult mai mult urcata (vreo 900 de toti). Un traseu pe care ni-l doream de mult, si o tura pe care n-o s-o uitam prea curand.

Piperata si bine condimentata.

Track-ul GPS al turei este disponibil pe Alpinet.org

Tokina 12-24 F4 DXII

Emi Cristea — Fri, 10 Jul 2009 12:26:07 +0000

Foto 1: Cartierul Racadau, vazut din balcon

Foto 2: In barlog la nea Emil

Foto 3: B-dul Iuliu Maniu din Brasov

Foto 4: B-dul Iuliu Maniu din Brasov

Primul zbor

Emi Cristea — Fri, 27 Mar 2009 07:45:01 +0000

Cu pasarica asta din imagine, am zburat pentru prima oara in viata mea. Sincer, am avut ceva emotii. Nu toti vorbesc de bine companiile low-cost, dar pilotul ungur o fost meserias.